| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Poeziede Miron Kiropol11 februarie 2010 Fructul în mine Nu se mai coace. Carnea e suflet ce zace În vierme. Se aud voci blestemate. Totuşi către mine întinzi Nevăzuta bătaie de aripi Şi respiraţia ta o simt Amestecată cu a mea în beznă. * Caută-mă pe mine cel niciodată căutat, Caută-mă pe când sunt, pe când nu mai sunt, Pe când toate destrămându-se întregesc Viaţa şi morţii muzicieni Deasupra visului mormintelor. Caută-mă pe când mă scufund În întrebare, în hohot de suspin după tine, Fericire a supliciului, Inimă ce baţi între lacătele După care gem sufletele celor vii Pentru a te înţelege. Şi iată adoraţia va fi Groaznic amant peste o groaznică lege A cărei tandreţe va supune Inima în veşnic, în străvechea minune A fiinţei... 14 februarie 2010 Totul e abia scris, neînvăţat, Doar ceea ce a fost răstălmăcit trăieşte, Vântul cu domnia sa de praf Înnebuneşte leacul. Ascultă corul vrăjitoarelor Străbătând valpurgic, Vezi cum universul roade din el însuşi Pe când ţi se năzare Amintirea sub forma unor plete de tânără carne Atât de spumegândă de fericire Că te simţi transportat în cuvinte De nimeni rostite, în acest vânt De la mijlocul negru al lui februarie. * Dacă ascult de veşnica tânguire, Mă reîntorc adevărat în mine, În ceea ce am lăsat mort în urmă, În ceea ce am rămas viu. Cuvinte fără cuvinte, Rostire fără rostire, Doar gemând un Cantic Mai şoptit decât orice şoaptă. Ceva din sufletul antic Intră astfel în faptă. * Din vid în vid aştept, Din tine în mine, Divinul concept. Voi, duhuri feline Veniţi dându-mi trup În clipa căzută Din care mă-nfrupt Ca salvat de o plută Ce din moarte mă scoate, Mă poartă pe sare Până când mi-apare Divinul pe coaste, Cu chip înfăşat Din mine cu sine, Vecini de arat Chiar şi suspine, Suspine cu smulgeri Din carne la cer Până unde fulgeri Inimă şi pieri. 15 februarie 2010 Din muţenia de flori M-am ales cu apropierea Celor duşi între hotare ascunse. Pământesc celestul îi aţine În prăpastia ce mi-e carne. Câte cuie, şi toate sunt pentru mine! Câtă logică de arme Ce mă nasc pentru a mă pune la încercare. Le primesc în piept odată la încercare. Le primesc în piept odată cu leagănul Pe care maica veşniciei îl împinge În blând sprijin de la un zid la altul. Şi iată lumea, universul, joaca De-a v-aţi ascunselea, şi iată Lumina înspăimântată De cunoaşterea de sine începe Să cânte răguşit. Aşa am crescut Până în ultima zi cea dintâi bucurie. * Cum de am putut să cad, Cum de am putut Să nu fiu? când a trecut Păzitor de vad Am fost şi înger Chiar dacă fără aripi? Cum de am putut să mint Viaţa întreagă, Să mă fac alint De patimi negre ce au uitat să treacă? Şi acum mă primeşte un hohot de plâns Cu trimiteri, la cer, Acum când e ora Surâzând să pier. * Mă cheamă fericirea să mă fac Cântecul ei chiar dacă e plin de fiere. Acum sunt lacrimi unui tăiat copac Crucificat în înviere. Atât mă doare coloana vertebrală Că numele lui Dumnezeu îl cânt, În zdrenţe sau în costum de gală, Împodobind ieşirea din mormânt. 16 februarie 2010 Îmi caut fericirea în viaţa viitoare, Acolo unde apariţii angelice se coc. Azi fericirea calcă dând ţâţă spaimei Şi îngropării mele loc Veşnic de odihnă Unde să umblu altfel decât lacrima Sunt condamnat la viaţă. * Fruct şi îngeri, Îmi sunteţi rod, Acum doar plângeri Din viermele tot. Cad, mă ridică O adiere gemând Din cuvânt în cuvânt Şi o străpungere De fulger mă doboară În haosul tainelor Făcute aseară. În ele mă schimbă Ceaţa din mine. A inimii limbă Tace-n pietre divine. * Mă smulge vântul din pământul supt de morminte. Ies din prelegerea urletului, ascult, suspin neînvăţat, Ca un copil abia dus la şcoală. Câtă surpare Şi nimic altceva; sau poate numai o şoaptă De nu ştiu unde, din clipa agoniei, Singură, adevărată spovedanie. * Dacă revin la Veşnicul dintâi Pe când aveai dragostea căpătâi, Pe când nu eram mort şi erai carne Ce m-aşteaptă făcută duh în arme Ce ucigaşe atingeau în aer Doar gingăşia fertilă dintr-un vaier Al unui suflet încă fără corp În care pipăiam cu mâini de orb... Aştept să vii târându-mă din mine Spre scopul încercărilor divine, Dacă revin la veşnicul dintâi Pe când aveai dragostea căpătâi... * În această întrebare Nu ştiu dacă sunt viu. Poate sunt stâlp de sare Când cu inima scriu. Nu-mi aduceţi aminte Că sunt un sicriu În care se adună Cel mort şi încă viu. Curând vor începe Clopotele să bată Cu limba atârnată De inima din Verb. În această întrebare În care sunt viu Chiar dacă stâlp de sare, Când cu inima scriu. 2 martie 2010 Lui Hölderlin Nimicul strălucitor, de printre zei îl aflăm, Străluceşte ca abisul când naşte divin. Bate cu orice inimă, acolo din vârful unui turn Cu nenumărate clopote, iar noi, copii, Sau căzuţi în mintea copiilor, cu mâna dreaptă pe piept Completăm fiinţele tăinuite ale aerului. Ce altceva să se înfăptuiască în afara gustului De a pleca în zbor de ciripit către patrie? Ce alt somn greu de faraon în sarcofag? Cine îşi pune urechea pe tâmpla iubitei aude Lumea cealaltă cum iese din letargie Şi încolăcită peste neant se caţără către lumină, Veşnic în centrul ţintei. În aşa fel se vesteşte surâsul şi lacrima, Podoabe ale aceluiaşi har. |