Poezii
de Miron Kiropol
13 martie 2009
Surâd din lăuntrul pământului
Cu ochii pe ceea ce se petrece
Dincolo de această nenumărată trecere.
Ea a fost cum a fost,
Fără prea mult sens,
Chemată să fie sens.
*
Trup fără trup,
Ochi fără ochi,
Auz fără auz,
Morţi fără morţi...
Unde s-a mai văzut
Aşa ceva?
În lună, în soare,
Dincolo de stea.
În pământ, în mine,
Chiar făcut sicriu,
Jucat la tombolă
Pe supliciul viu.
14 martie 2009
Cel ce mi-e sfârşit stăpâneşte culmea
Şi rădăcinile haosului
În acea nezămislire zămislire.
Cel ce mi-e sfârşit.
Umerii se pleacă sub povara
Pământului, silit să facă
Mătănii, primesc darurile
Chiar dacă nu meritate.
Căci fericită e inima când trăieşte
Ca în joacă fericirea şi leacul
De a striga spre puterile veşniciei:
Iertaţi-mi prezanţa pe pământ,
Această pustiire a paradisului.
*
Ceea ce am visat
Numai o clipă,
Visul ca palat,
Morţilor aripă,
Un palat în care
Zborul e convins
De a fi dezmierdare
Şi cer peste prinţ.
Ceea ce am visat
Nu s-a împlinit,
În acest palat,
Vis la nesfârşit.
*
De aceea mă târăsc
Aşa cum se târăşte geamătul
Celui părăsit în pustie.
De aceea nu am alt suflet
Decât al pustiei,
Cuvinte ale mătăniilor,
Cearşaf înfăşurând trupul celui mort
Ca veşmânt până la viaţă.
*
Am greşit trecerea
Către lumea cealaltă
Încă o dată, încă o dată,
Îmbrăcat în fluturi,
Visat de albine,
Toată aceată lume,
Moartă înainte de mine.
Pe buze cu spume
De venin cânt.
Dumnezeu îmi ţipă
În ureche gemând
Numele fericirii.
16 martie 2009
Ce a rămas din ziuă
În afară de această lacrimă
Ce se îmbujorează ca o rană?
Ce a rămas din morţii
Care m-au zămislit
Pentru a primi mort viaţa?
Ce a rămas din grădina
Unde ţi-am strigat numele
Fără să te găsesc?
*
Dacă ar veni iar pacea peste lacrimi
Ce au adunat stafii din Elemente,
În fără viaţa lumilor prezente,
Toate momite visului ce pierde.
Iubirea dată dintr-o lume veche
Dacă-ar veni în carne să mă nască
Pe când e luna plină-n strai de veghe
Şi peste chip divin întinde mască...
Atunci să-mi pui sărutul tău pe mână,
Când inima bătăile îşi cerne
Şi muşcătura tainei ne îngână.
Cuvânt mă simt pe el purtând un vierme
Atâta timp cât nu mai vrei să ieşi
Din moartea morţii şi rămâi un leş.
*
Am adunat întregul pământ al zeilor peste mine
Şi în primăvară am ieşit din el
Cu parfumul tău în nările avide
De a respira iar şi iar mirosul
Pământului în care înaintea mea
Ai găsit hrană şi adăpost.
Aveam o dorinţă de flăcări şi de mare
Dar cum să mă clădesc punte pe desupra lor
Pe care să te reîntorci fără fiere pe buze,
Fără putrezirea timpului peste noi?
Câte dureri poartă cele spuse
Într-o clipă de viaţă
Răsfrântă din moarte înapoi!
*
Când am venit
Pe lume, toate
Au tăcut legate
De infinit.
Cu geamăt mare
M-am apropiat
De mine înviat
Îndurare.
Cu geamăt mare
I-am cerut Domnului
Să-mi fie-ntrupare
În carnea somnului
Când în vis transpare.
În somn am fost
În adânc tras
La adăpost,
Domnului glas.
*
Să fiu întâmplător chemat de înger?
Aşa o întâmplare-i foarte curioasă
Din cerul viu atârnă greul uger
Al lacrimei şi-mi cade peste casă.
Şi mă loveşte somnul unui zid
În care am intrat de mic copil
Cu arborele paradisului, cu adierea
Ce m-a pietrificat în atitudine
De rugăciune şi vid.
17 martie 2009
Nu a revenit din minunile veşnice.
S-a arătat numai sub o formă suptă
De aer, o ceaţă de rouă peste iarba
Ce la atingerea ei s-a ofilit.
Aşa a fost pe când se tăinuia
În inima trecătorilor chipul
De altădată, de îmbrăţişare şi glorie,
Acum o întrebare adresată
Nu ştiu cărei alte întrebări.
Apoi se auzi cererea lui Dumnezeu
Căutând inima celei pierdute
Pentru a o pune să bată peste a sa.
*
Colind
Cât de aproape, cât de aproape,
S-a împlinit adevărul
Sub închisele pleoape
În visul ca mărul
Raiului. Aproape,
Cât de aproape
Vii să-mi dai vedere,
Vii să-mi dai glas,
Şi duhul ne cere
La sfântul pervaz
Al cărnii să fim
Ca flori într-o glastră,
Fată la fereastră
Privind cerul lin.
*
Pe lumea asta nu am nimic
De împărţit cu oamenii.
Doar lucrurile, cu neînsufleţirea
Mă înţeleg perfect
Şi sunt eu însumi.
Privind infinit infinitul
Din care primesc
Nume de Cuvânt,
Nume de stele ce refuză
Să cunoască sfârşitul.
Nasc de mii de ani,
De mii de ani zămislesc.
Carnea îmi e povară şi suflu
Din care tot ce e divin se hrăneşte.
*
Ce frumoasă este,
Ce frumoasă moare,
Şi nu putrezeşte.
Doar miros de floare.
Floare ce nu este.
Fericit am fost
Când mi-a aruncat
Nemoartea ca rost
Să o petrec prin vad.
Am trecut prin apă,
Am trecut spre ea
Când vie din groapă
La ceruri venea.
18 martie 2009
În sfârşit aflu un refugiu
În cimitirul Montparnasse,
Lângă Baudelaire, lângă mine.
E o pace piperată
Numai de răcnetele unui cerb.
Pleacă, revine...
Un adevăr viitor...
Doamne, câte morminte
Abandonate
Şi acolo în adâncul unei alei
O tânără fată citeşte
Scriitura de pe lespezi,
Şi mi se pare că poartă în trup
Crizantemele vii ale sicrielor
Şi pentru o clipă îi sărut de departe
Picioarele prelungi cu vin grecesc în ele.
Vrăjiţi se bucură morţii
De fericirea unor astfel de întâmplări.
Nevăzuţi printre crăpăturile sorţii
Mi se strecoară în nări
Şi respir fără grabă
Ca un ţăran ce-şi ară câmpul.
*
Pustie geneză,
Faptă a neputinţei,
Craniu...
Pustie geneză.
Nimeni cu noi,
Nimeni posedând
Vidul, nimeni.
Numai plinul
De neînvins...
Şi eu ca reminiscenţă a vieţii
Îi cer umil să mă umple
Din corpul ce l-am avut
În sufletul ce mă părăseşte.
*
În floarea vârstei am fost lovit de fulger
Ochii lui Dumnezeu m-au fărâmiţat.
De atâtea firimituri mi-e carnea înger.
Umblu prin foc, prin apa
Ce acoperă drumul
Din care îmi fac haină.
Umblu năuc, îmi adun scrumul
Încă nu ştiu în ce taină.
|