| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Poemede Miruna MureşanuMotto: nici urmă de durere pe chipul timpului senin doar o singurătate luminoasă pe care o împărtăşim o ramă vremelnică îmi pare-amintirea şi fără rod arzând ascunsă sub o pleoapă frântă de pod un refuz al pietrelor îmi pare tăcerea şi fără dor curgând ascunsă sub întinsele ape când stelele mor o pulbere vânăt-albastră îmi pare cărarea şi fără ecou veghind ascunsă sub drumul care o-nghite din nou
un corb îmi memorează-n taină plânsul ştiu că-i acolo în adânc cu multă vreme-n urmă când într-o iarnă obosită-ncet mi-a povestit că-n miezul sufletului meu e cald de-aceea şi-a aflat acolo cuib printre ruine şi în absenţa mea stă agăţat de umbră cum de un zid de ceaţă amorţit şi mut şi-mi despleteşte în tăcere plânsul din iarna sumbră-n care totul a început
când înserarea vânătă-i pe drum simt foşnetul duios al sărbătorilor de fum mireasma pâinii calde ce-ntârzie în noi sau mierea care luminează-n taină masa misterul arămiu al fructelor ce povestesc apropiind prin rugăciune depărtarea când aşteptarea încă îmi ascunde plânsul în vraja unui clopot precum o inimă ce bate purtând trecute bucurii spre miazănoapte
multe aş vrea mamă să-ţi povestesc când dealul din spatele casei pare împietrit cum o inimă iar pereţii ei sunt plini de glasuri albastre sub cerul ascuns în icoane e frig ca şi cum ai pleca încet pretutindeni te strig obosită cu toată câmpia din suflet cu toată grădina cu merii cu nucii toate îmi lasă libertatea de a fi disperată iar cucii îmi bat în fereastră încă o dată
sub tâmpla casei tot mai îngheţată ai încă roua dimineţilor pe pleoape iar ochii-nchişi cum pentru rugăciune par nouri cenuşii lovindu-se de noapte încerc atunci să inventez altă pădure alt suflet de copil în care totul să rămână cum a fost acelaşi rost să-l regăsesc în toate să fie mamă totul cum a fost
simt cum o luntre fiinţa mamei care mă poartă înapoi în timp complice cu ninsoarea dintr-o iarnă blândă atunci când sufletu-mi era la pândă şi-n vocea ei aproape obosită simt o chemare care mă adună complice cu ninsoarea dintr-o iarnă bună când sufletu-mi era lumină rătăcită acum pe pragul cum o prevestire rece în glasul ei îngălbenit şi sfânt m-ascund cum într-o iarnă care nu mai trece când păsările amorţesc pe câmp
mi-e sufletul târziu şi descompus într-o chemare cum din altă parte ce desenează ochii mamei spre apus lumina lor albastră încă ne-o împarte aproape e un drum ce ne desparte şi ne măsoară paşii ce ne-au dus pe fiecare-n altă neştiută parte cu sufletul târziu şi descompus |