Autor al trăirii fruste şi al angaja-mentului prozodic, George Ceauşu se impune atenţiei publicului prin câteva volume de poezie care vin să dezvăluie un ochi poetic atent la orice tresărire a materiei, înregistrând contururi, emoţii, păreri într-o notă ludică şi pe jumătate ironică. E adevărat că unele poeme iau o turnură elegiacă, rezultată din căutarea formei lăuntrice şi a unei solitudini resimţite febril. Autorul reţine, în grila unei imagistici bogate, detaliul şi cuvântul neobişnuit, dar expresiv prin sonoritate, culoare, pitoresc, rezonanţe popular-regionale. Această ceremonie a alunecării treptate în infrarealitate, în sublimul sau în tragicul condiţiei umane, în frumuseţea misterioasă a naturii sau în decorul bălţii, cu tonalităţile-i multiple, se regăseşte, în grade diferite, în toate volumele publicate până acum de autor: La poarta somnului (1995), Solstiţiul sărutului (2001), Mireasă năzuroasă, marea! (2001), Talazuri de amintiri (2008), Free (2014), Peregrin prin apele poeziei (2023). La acestea se adaugă un reportaj de pe Atlantic, Jurnalul dintre echinocţii (2013), şi o carte de proză, Pescăria din răscruci (2019), marcând ritmic un timp biografic dedicat scrisului şi literaturii. Foarte recent, George Ceauşu a dat tiparului un nou volum de versuri, În siajul corabiei cu stihuri (Cuvânt introductiv de Janet Nică, Editura Autograf MJM, Craiova, 2024), în care continuă un lirism de notaţie, percepând cu acuitate semnele trecerii, ale unui timp grăbit, aproape demonic, a cărui domolire o mai face doar frumuseţea clipei prezente, intensitatea momentului fragil, de o puritate fără seamăn, dar atât de efemer. Când expansivă, când mai concisă, poezia de faţă se retrage adeseori în jocuri manieriste, în percepţii livreşti sau descrieri de natură, captând subtil din ritualul rostirii întâlnite la George Topârceanu (prin ironie, ton ludic), dar şi la Goga, Coşbuc sau Minulescu, fie prin muzicalitate, fie prin parodie. Cu o uşoară aderenţă la manifestările realului imediat, poezia lui George Ceauşu îşi găseşte însă tonul şi tematica proprii, printr-un element personalizator: balta, zona piscicolă, acel spaţiu debordând de viaţă, dar şi de echilibru. E nodul care delimitează suprafaţa de adâncuri, viaţa de moarte, resimţindu-se acea frenezie senzorială, acea coborâre în simplitatea nudă a vieţii: Cea mai frumoasă lună e în lac,/ Sclipeşte ca şi-un ban de aur/ Scăpat din gura unui vârcolac.../ Demult... sub plutitorul plaur!// Iar de atunci, mă tot căznesc avan/ S-o trag la mal şi s-o repun pe cer,/ Dar ea se-ndepărtează de liman,/ Căci a prins drag... de racul temnicer! (Cea mai frumoasă...). Concretul imediat e ridicat la nivel de simbol, de miracol, de uimire sau impuls admirativ, căci o firească aşezare la temelia vieţii ori a peisajului natural indică atitudinea lucidă, conştiinţa vie a destinului situat sub clepsidra timpului. Jocul poetic devine o îndeletnicire şi o abordare diferită a clipei, o convertire a realului în sensibilitate, fineţe, coerenţă stilistică, asumare: Între începutul fără început/ Şi sfârşitul fără de sfârşit/ Sunt eu / Alfa şi Omega / Curând strămutat în Vega.../ Între naşterea mea,/ A ta,/ A lui,/ A oricui,/ Vuietul flămând al bumerangului!/ Orbi.../ Vindem şi cumpărăm iluzii! (Moartea ca un bumerang). Accentul notaţiilor e cel mai frecvent deplasat pe dinamica anotimpurilor interioare: Vântul poartă-n rotocoale/ Frunzele ce cad din pom,/ Uliţele iar sunt goale.../ Nici ţipenie de om!//.../ Doar poetul ia cuvântul,/ Singur de după perdea:/ E de-ajuns că trece vântul/ Şi cu el... viaţa mea! (Toamna pe uliţă). Predispuse la badinerie, jocuri lingvistice sau instinct parodic, mai multe poeme converg spre un ceremonial simbolist, cu toposuri specifice, amintind de atmosfera cafenelelor târzii în care un timp suspendat între real şi reverie îmbracă existenţa în haina melancoliei: Lungă-i noaptea fără vise,/ Când nu pui geană pe geană/ Şi când crâşmele-s închise.../ Bei ceaiuri de obligeană!//...// Din cuier îţi iei jobenul/ Şi... în faptul dimineţii/ O porneşti să prinzi iar trenul.../ Cel garat în halta vieţii! (Halta vieţii). George Ceauşu se întoarce programatic spre poezia clasică, spre specii literare cu formă fixă, gen sonet, rondel, pantum, triolet, reuşind să-şi cristalizeze trăirea poetică în mesaje de suflet, după cum se arată în Cuvântul introductiv: Poet al apei, al apelor, al oceanelor, este, prin lăsarea la vatră, un poet al bălţii... Lumea bălţii, cu păsările şi peştii ei, este pâinea cea de toate zilele a poeziei lui George Ceauşu. Un vocabular exotic, de specialitate, dă farmec lecturii, naşte mister şi uimire.... Din categoria poeziilor amintite anterior face parte şi acest triolet închinat Doamnei cu condur de aur: Toamna ca o doamnă bine/ Cu condurii ei din aur/ Ţine-atât de mult la mine/ Toamna ca o doamnă bine/ Şi-mi pune pahare pline/ Cu vin bun, sânge de taur,/ Toamna ca o doamnă bine/ Cu condurii ei din aur.//...// Pentru roada din panere/ Şi licoarea din pocale/ Eu băiet cu maniere/ Pentru roada din panere,/ Nuci, gutui, mere şi pere/ Îţi aduc iar osanale/ Pentru roada din panere/ Şi licoarea din pocale!. În proporţii bine cântărite, versul lui George Ceauşu îşi asigură identitatea prin efectul muzical, spirit ludic şi ironie, elementul biografic, o nativă dispoziţie spre jocul vocabulelor sau abecedarul de la A la Zet şi viceversa, poemul final al cărţii. Fascinat de cantabilitatea versului tradiţional, la care nu renunţă, George Ceauşu aduce poezia într-o retorică a prezentului, mai alert, mai epicizat de probleme globale, dar încă ofertant prin magia spaţiului patriarhal şi tabloul unei naturi revigorante.