Redactor-şef la Noul Literator, Constantin Pădureanu susţine o intensă activitate publicistică şi literară. A debutat în presă în 1977, iar editorial, cu povestirea Fântâna, în culegerea de proză scurtă a tinerilor scriitori, Debut 86 (Cartea Românească, 1986). Titlurile care l-au impus atenţiei publice au fost cele de proză, de la povestiri şi nuvele la romane, între acestea numărându-se: Minutul de la miezul nopţii (1989), Destine (1996), Speranţa (1997), Gustul amar al exilului (1999), Judecata lui Dumnezeu (2004), Ierusalimul împăcării (2009). Dintr-o perspectivă diacronică, aceasta ar putea fi considerată prima etapă a creaţiei sale – proza problematizantă –, căreia i se asociază şi reportajele, interviurile, însemnările de călătorie, prin latura lor meditativă şi eseistică: Interviuri pentru mileniul III (2002), Pelerini olteni în Ţara Sfântă (2008), Grecia – pământ sfânt şi apostolic (2011).

Afirmat iniţial ca prozator, Constantin Pădureanu a dat tiparului, în ultimii ani, mai multe volume de versuri, unele în ediţie bilingvă. Ciclul liric prin care s-a definit preocuparea pentru poezie a autorului este cel al Focurilor, extins pe parcursul a opt volume, publicate între anii 2012-2020: Focuri mocnite (2012), Focuri arzând (2013), Focuri pe dealuri/ Feuer auf den Hugeln, ediţie bilingvă română şi germană (2014), Focuri pe colnic/ Fuegos por el otero, ediţie bilingvă română şi spaniolă (2015), Focuri pe câmpii/ Flames in the Fields, ediţie bilingvă română şi engleză (2016), Focuri de Aoleo Mărie (2017), Focuri cu vălvoare (2018), Focuri stinse (2020). Au urmat La zidul plângerii (2021) şi Femeia sorbită din priviri (2023). Fără a se îndepărta întru totul de epic, volumele apărute mai recent, configurând cea de-a doua etapă creatoare, subliniază nevoia de esenţializare a expresiei, de concentrare a mesajului, în forma sa cea mai clară şi coerentă. Sub aparenta simplitate, poemele lui Constantin Pădureanu construiesc mici nuclee de percepţie şi înţelegere a lumii, toate acestea funcţionând ca un întreg, ca o filosofie de viaţă bine definită. Conţinutul versurilor sale creionează un univers de sine stătător, ca cel al albinelor dintr-un stup, al căror zbor febril rosteşte adevăruri primordiale.

Volumul recent, Femeia sorbită din priviri (Editura Betta, Bucureşti, 2023), configurează un spaţiu mental şi psihologic, de poziţionare sudică, având ca centru iradiant relaţiile de familie sau pe cele amoroase. Mizând pe o diversitate de scenarii, poezia lui Constantin Pădureanu este una a concretului, dezvelit în cele mai fine detalii, ca într-un spectacol existenţial derizoriu, în aparenţă, dar încărcat de consecinţe şi sensuri, în realitate. Oameni de condiţie medie, ţărani sau muncitori, figurează prototipul unor fiinţe ce eşuează cel mai adesea în relaţiile amoroase, de cele mai multe ori degradate de conjuncturi nefavorabile (războiul, interdicţia familiei, instabilitatea sentimentală ş.a.). Avem, aşadar, imaginea unei lumi lipsite de utopie şi iluzie, străbătută de naturaleţe şi de autenticitate, atât la nivel formal, cât şi din punctul de vedere al conţinutului. Autorul preferă adevărul nud, uneori neplăcut, al situaţiilor cotidiene, în defavoarea unor scene cosmetizate. Şi, cu toate acestea, repertoriul său tematic se circumscrie eroticului (rural), aşa cum o dovedesc şi numele personajelor ce populează această lume pestriţă, în plin proces de emancipare, fenomen la care aderă mai întâi femeile, spre îngrijorarea părţii masculine a cuplului.

În această „monografie psihanalitică a vieţii de zi cu zi” (Geo Vasile), locuitorii din Rudarii Olteniei sunt prinşi în neastâmpărul amorului, dar şi al găsirii unui rost. Iubirea nu este prezentată în latura ei spiritualizată, ci într-una strict fizică, trăită sub impulsul cărnii. Situaţiile ilustrate par desprinse din inventarul narativ al satului: Titu Cercel e atras de Domnica Barbu, dar e căsătorit cu Păuna, cu care „Mâncară afară, în bătătură,/ La masa de brad de sub dud,/ Ca să-i vadă lumea că o duc bine/ Şi se înţeleg de minune./ După care Titu plecă prin sat/ Fără nicio ţintă”. Finalul prozopoemului aruncă întotdeauna gândul spre ceva difuz, nelămurit, lăsând cititorului concluzia.

Apoi, scenariile se diversifică: o mamă bătrână nu vrea să-şi urmeze fiica, deoarece aceasta locuia la bloc, şi preferă singurătatea în casa ei de la ţară; un sătean vede ielele şi rămâne mut pentru nouă ani; o femeie are soţul plecat în Rusia din perioada războiului, ea se căsătoreşte între timp şi are trei copii, iar acum se anunţă venirea primului ei bărbat; o femeie îşi duce vaca la montă nu unde mergeau toţi sătenii, ci la veterinar, unde poposea îndelung: „Dar Mitra nu înţelegea,/ De parcă ar fi fost grea de cap/ Şi se ducea cu vaca la montă,/ La veterinar./ Îl chema Vasile Albu şi era fustangiu./ Umbla după chei de cloţă./ Cât Vasile monta vaca/ Mitrei îi sticleau ochii/ De parcă ar fi fost şi ea/ în călduri./ Povestea Leana lui Mărin Barză./ Că veterinarul, la plecare,/ A luat-o în braţe şi ea nu/ s-a împotrivit./ În niciun fel./ Ba chiar i-a plăcut./ Nu se găsea niciun binevoitor/ Ca să-i spună lui Ion că nevastă-sa/ Călca în străchini.../ Pesemne că îi era frică,/ Să nu-i spargă casa omului.// Mitra a plecat veselă/ Şi până acasă a vorbit cu/ toată lumea./ La o săptămână iar s-a dus/ Cu vaca la montă,/ Că n-a rămas depusă şi s-a întors./ De data asta, ea a stat mai mult/ Timp în dispensarul veterinar,/ Că i-au luat femeile seama/ Şi ziceau pline de năduf:/ S-a încârduit cu ea ăl nărod,/ Muiere măritată şi cu doi copii./ Că a aflat tot satu/ Şi nu ştia bărbatu...”.

Sunt şi câteva poeme cu tentă pilduitoare: un om bate animalul vecinului fiindcă a intrat pe teritoriul lui, iar când roata se întoarce, vecinul său se comportă impecabil, dându-i o lecţie. Un alt bărbat găseşte un geamantan şi, privind în jur, constată că e singur şi nu îl vede nimeni, dar ridicându-şi privirea spre cer se teme de judecata divină şi renunţă la ideea de a fura geamantanul. Exemplele pot continua, căci autorul împrumută, în toate aceste cazuri, statura unui spectator sau martor la filmul derizoriu al vieţii cotidiene, înregistrând conjuncturi şi comportamente specifice, pe care le redă apoi sub forma unor prozopoeme, expresive prin oralitate, vervă şi revelarea unor sensuri subtextuale. O privire lucidă şi rece taie chirurgical orice poveste în felii de adevăr şi trăire, lăsând deoparte detaliile inutile. Linia de demarcaţie dintre faptul trăit şi cel mărturisit e foarte fină, aproape insesizabilă. Nu lipsesc nici inserţiile de ironie, sarcasm, jocurile de limbaj, versurile cu rimă, apoi regionalismele care amprentează acest caleidoscop socio-mental al satului oltenesc sau aceste „naraţiuni fotografice”, după cum le numeşte acad. Liviu Pendefunda.

Viziunile lui Constantin Pădureanu din volumul de faţă sunt traversate de fantezie, gustul pentru alegoric, accente ironice şi parfum regional, totul într-un melanj bine definit de instinct ludic şi o netăgăduită „simplitate sapienţială” (Ştefan Borbely).