„Dacă ţi-aş spune unde

locuieşte, te-aş minţi.“

(Shakespeare, Othello)

Un om trist călărind un cal –

o imagine pe o amforă.

În faţă se întinde noaptea.

Cineva pândeşte călăreţul şi calul;

în dimineaţa cu puţină zăpadă

sap două morminte.

Ai întrebat unde locuieşte,

toată noaptea ai întrebat.

Cărarea se îngustează,

ai pierdut din vedere

omul trist călare pe cal.

Ai crede că îi e teamă să

fie văzut.

(Nu e decât o imagine pe o amforă.)

Calul fuge fără să fie gonit,

se îndreaptă către un

loc.

Nespus de trist te-ai trezit, gândindu-te

cât de repede au plecat,

neştiind

unde îi va găsi

dimineaţa.

Nu, nu, nu, atât de încet ai spus,

dacă te-ar mai putea auzi.

Pudoarea acestor chipuri de nimeni privite. Scrie! Scrie,

îmi spun. Scrie despre noi.

Cine sunteţi voi, făpturi pe veci îngropate? Ale cui chipuri

sunteţi? Cât timp este de când nu aţi mai fost strigate pe nume?

Iago invidios pe Othello. Se îngroapă vorbele. Nicio

femeie castă nu le-a rostit. Maurul e nebun. E secolul lui, cel tragic.

Scriu cu grija de a nu trăda timpul. Creşte în mine

ca un copil. Scriu. Filele cărţii – tot albe. Rochie de mireasă.

Transcriu prima frază. Mereu prima frază. Nu scriu despre

uşă, ci despre semnul lăsat pe uşă.

Nu mai sunt chipuri pe iconostas.

Eros doarme în braţele maurului. A înecat toate poemele.

Înfloreşte doar respiraţia lui. Ca o fisură într-un iconostas fără

chipuri.

Maurul e nebun. E secolul lui.

Bufonul: „Mă rog, astea sunt

instrumente de suflat? […]

Atunci dacă sunt de suflat,

au fiecare câte un suflet.”

(Shakespeare, Othello)

Pe locul unui oraş medieval a izbucnit

o furtună calmă. Ea nu va strivi pe nimeni.

Cum vă voi convinge acum, când nu se

vorbeşte?

În zadar alerg, căci am întristat pe cineva.

Toţi s-au retras. Un bufon singur e la fel de

absurd ca un asfinţit dimineaţa. Voi vorbi,

dacă asta mi se va cere.

Actorii? Nu fiindcă sunt orbi sunt povăţuiţi

într-acolo.

Nu ştii niciodată când pot veni şi ce loc aleg.

Orice loc poate fi un loc privilegiat.

*

Bufonul ridică o umbră şi o atârnă

ca pe o harpă.

Regele. Voi credeţi că a plecat, dar iată

că stă după perdea şi priveşte.

*

Fiinţe cu veşminte frumoase

merg ascultând. Privindu-ne, ne iau

împreună cu ele.

Iată semnul. Oriunde m-aş întoarce,

oriunde aş privi, semnul.

Ferestrele unse cu sânge.

Sub gluga mea nu veţi afla riduri

scrijelite de mâna unui nebun.

Poet nebun, timpul! Poet care nu

se mulţumeşte cu o simplă aducere aminte.

Sufletele. De ce toarnă nisip alb

în sacii pe care-i ridică?

Sunt departe, dar nu exilate.

Mereu eşuez când vorbesc despre ele.

De ce le priviţi cu sfială?

Tăcerea e visul oricărui bufon.

Vorbele, marea de vorbe îl împing

în exil. Şi iată-l aici,

vorbind despre suflet.

Chiar dacă voi, bogaţii, vă depuneţi

excrementele în vase preţioase de argint,

iar coafura voastră cea nouă

seamănă cu cea a prostituatelor de ieri;

eu mi-am obţinut libertatea. Nu mai sunt

sclav.

Cu decolteul său larg, marea mă stârnea

şi pe mine, dar am respins comerţul pe

mare. Moartea este această nuanţă

de violet a apei care nu reflectă chipuri.

Sclavii nu au nume. Port numele unei ţări

îndepărtate. Domnul ştie numele meu.

Lui i-am dăruit libertatea.

Nimic altceva nu mă face să tremur,

decât această nuanţă de violet a mării,

care nu reflectă chipuri. Şi vasele de argint

în care voi, bogaţii, vă păstraţi excrementele.

Sunt eu – Tigrius, stăpână. Sunt eu, bătrânul

tău sclav.

Nu i-ai iertat niciodată mării

de a-ţi fi spus adevărul.