Cristian Pătrăşconiu în dialog cu Monica Pillat

Despre fericire

— E mai uşor, oare, de discutat despre fericire decât despre nefericire?
— Nu cred. Dimpotrivă, aş spune că e mai lesne să vorbim despre necazuri decât despre starea de bine, deoarece fericirea ţine de taină şi, adesea, ne cuprinde atât sfiala, cât şi teama că, dezvăluind-o altora, şi-ar putea pierde din putere şi din aură. Pe de altă parte, aceste dispoziţii ale sufletului nu sunt chiar atât de diferite, cum par la prima vedere. Poţi suferi în prezenţa frumuseţii, după cum, în miezul unei dureri teribile, poţi trăi iluminarea. Şi fericirea şi nefericirea ne deschid drumuri iniţiatice pe care nici nu le bănuim că ar exista.     
— Poţi fi fericit(ă) fără să fi fost nefericit(ă)?
— Sigur. Aş lega condiţia fericirii de locul în care te simţi cel mai bine, de sentimentul apartenenţei la o anume familie, comunitate, credinţă. Acest spaţiu lăuntric este temelia durabilă pe care poţi construi mai departe, amplificând darul primit. Totuşi, puţini au norocul să vină pe lume în mediul cald al afecţiunii şi al armoniei. Povestea lui Hans Christian Andersen, Puiul cel urât, descoperă originea nefericirii în inadecvarea micii vieţuitoare la curtea cu orătănii în mijlocul căreia i s-a întâmplat să iasă din ou. Fiind diferită fizic de toate înaripatele gospodăriei, ea devine excepţia care trebuie înlăturată, iar crescânda sa înstrăinare are ca efect nu doar victimizarea, urmată implicit de plecarea fiinţei din climatul ostil, ci şi deprecierea de sine: pasărea, condamnată la urâţenie, ajunge să se vadă aşa, prin ochii celorlalţi. Oglindindu-se în lacul la care ajunge, până la sfârşit, strania făptură are revelaţia propriei sale frumuseţi, confirmată de suratele sale, lebedele. Basmul ne ia din ţinutul dramatic al diferenţei, pentru a ne dezvălui bucuriile asemănării, dătătoare de identitate. La lumina scrierii lui Andersen, îmi vine să spun că fericirea ţine de locul în care poţi fi tu însuţi, cu cei asemeni ţie.                   
— Cum era, cum arăta fericirea copilei Monica Pillat?
— Copilăria a fost pentru mine epoca minunării, a noului în expansiune, miracolul vieţii avea intensitatea unei prospeţimi uluitoare, realitatea şi imaginaţia se jucau împreună, cât e ziua de lungă, iar timpul avea un orizont atât de vast, încât nu putea fi măsurat cu nimic. Numai atunci am avut senzaţia veşniciei, nu ca întindere nesfârşită, ci ca primenire continuă.   
— Ce gust avea, pe atunci, fericirea ta? Miros? Aromă, arome?
— Avea gustul frunzelor şi mireasma florilor, răspândite de cei trei castani uriaşi din curtea bunicii. Când trecea vântul printre ramuri, acei copaci foşneau ca marea.   
— Et in Arcadia ego?
— În tabloul lui Nicolas Poussin, aceste cuvinte, gravate pe epitaful unui mormânt antic, dezvelit privirii de nişte tineri păstori, par să comunice atât faptul că moartea stă la pândă şi în paradis, loc simbolic pentru preaplinul unei vârste de aur, cât şi nostalgia după un tărâm iremediabil pierdut. La aceste două binecunoscute referiri, aş adăuga componenta livrescă, Arcadia fiind ţinutul mistic al zeilor şi eroilor greci, răscruce a prezentului visător cu un trecut cultural de neuitat.        
— Când a fost arestat tatăl tău, cu ce ai îndiguit, cu ce ţi s-a îndiguit acea mare durere, acea mare nefericire?
— Am deprins rostul tăcerii. Nici la şcoală, nici în vizitele pe la cunoştinţe, nici în vacanţe, nimeni nu trebuia să ştie ce trăiam ca suferinţă. În multe poveşti, pe care le citisem, apărea proba tăcerii, dovedită cea mai grea dintre încercări. Dacă rămânea ferecat pe dinăuntru, până la sfârşit, personajul reuşea să-şi salveze de la moarte fraţii, părinţii, prietenii cei mai dragi. Vorbele sale ar fi atras primejdii la fel de mari şi pentru sine, şi pentru ceilalţi. De altfel, nici în familie, nu îmi aduc aminte să fi discutat despre ceea ce ni se întâmpla. Acest mod discret şi dârz de a fi mi-a prins foarte bine şi atunci, şi mai târziu, când am descoperit că lamentarea şi jeluirea te sleiesc de puteri şi te cufundă într-o mizerie sufletească din care cu greu mai poţi ieşi.        
— Când ai simţit, când ai ştiut că e din nou în casă, nu cred că puteai fi altfel decât fericită. Condamnată la fericire!
— Am tot evocat acest moment în dialogurile noastre şi nu aş vrea să mă repet. Ceea ce m-a surprins atunci a fost intensitatea devastatoare a fericirii cu care am trăit acele momente. Eram la Văratec, când am primit cartea poştală a mamei cu vestea întoarcerii tatei din închisoare. Imediat după ce am citit-o, m-am repezit la biserica mânăstirii şi, acolo, am rămas un timp nedefinit cu privirea în ochii lui Iisus din icoană. Mai mult nu îţi pot spune… 
— Care a fost cel mai bun deceniu din viaţa ta?
— Aş alege intervalul octombrie 1965-decembrie 1975. A început cu vizita lui Nicole, fiica lui Nicolae Pillat (fratele bunicului poet), stabilit demult la Paris şi cu întoarcerea din exil, după aproape două decenii, a Piei Edwards, sora tatălui meu, Dinu Pillat. La începutul lui octombrie, 1965, împlineam optsprezece ani şi, seara, acasă, în jurul meu se strânseseră să mă serbeze, ca niciodată, toţi ai mei de aproape şi de departe, ştiuţi şi neştiuţi de mine. Cum de foarte timpuriu mama mă învăţase să mă bucur de fiecare zi, ca şi cum ar fi fost ultima, am îmbrăţişat cu atâta ardoare acel prezent, încât port şi acum în suflet minunăţia clipelor cu familia adunată din risipire. Relativ de curând, la întoarcerea tatălui meu din detenţie, după cinci ani şi jumătate, descoperisem emoţia copleşitoare a revederii. După ce mă clătinasem de fericire şi căzusem în genunchi, fulgerată de recunoştinţă, primind înapoi ce pierdusem, am avut, în acea seară de octombrie, revelaţia unei armonii unice, a unei plinătăţi de nestins. În anii care au urmat momentului de altădată, am explorat cu frenezie comorile comunicării prin cultură, întâi ca studentă, apoi ca profesoară la departamentul de limbă şi literatură engleză a Facultăţii de limbi străine, Universitatea din Bucureşti, am început să scriu, am urcat treptele iubirii, căsătorindu-mă cu Nicolae Săulescu (distins ameliorator al soiurilor de grâu din ţara noastră), cu care acum doi ani ne-am serbat nunta de aur. 
Acel deceniu, ales de mine ca cel mai bun din viaţă, s-a încheiat în decembrie 1975, cu moartea tatei, precedată la începutul verii de stingerea bunicii mele paterne, pictoriţa Maria Pillat-Brateş. Atunci, în chip paradoxal, durerea pierderii a fost atât de mare, încât a spart orizontul pe care îl contemplasem până atunci, făcându-mă, în acelaşi timp, să întrezăresc printre crăpături licăririle unei certitudini de nesperat. Aşa cum la împlinirea vârstei de optsprezece ani, alături de ai mei, simţisem până în străfunduri vibraţia întregului din care făceam parte atunci, tot astfel, dar într-o mai misterioasă cheie, mi s-a arătat că dragostea dăinuie morţii şi că întinde punţi de neclintit între tangibil şi inefabil.                          
— Există fericiri pe care ţi le poţi amenaja. Dar şi dintre acelea care vin peste tine, parcă din senin, parcă de niciunde, parcă dintr-o infinită generozitate şi bunătate...
— Acelea la care te referi sunt ca nişte mâini care ţi se întind în momentele grele, când nu mai ştii pe unde să o iei, ca să poţi ieşi la lumină. Atunci, oamenii ce îţi sar în ajutor sunt cu adevărat trimişii Domnului, iar generozitatea lor formează în jurul tău un lanţ al Binelui care te apără şi te salvează din naufragiu. În mod paradoxal, suferinţa îţi poate dezvălui ca nimic altceva magnitudinea bucuriei de a fi iubit. 
În alt registru al minunatei stări despre care vorbim, trebuie să îţi mărturisesc că, înainte de căsătorie, dimineaţa când mă trezeam, mi-era ciudă că îmi pierdeam prea multă vreme în somn, în loc să mă încânt de bucuria evenimentului care se apropia. Această fericire era dublată tainic de presimţirea unei armonii care s-a confirmat în timp. Arcadia mea şi a soţului meu a fost legată de la început de spaţiul privilegiat al asemănării.  
— Fericirea e a Paradisului. Poate şi a Purgatoriului? Amândoi suntem ortodocşi... ştiu, cu Purgatoriul e mai complicat aici...
— Să nu uităm că Iisus, ca sol al Împăraţiei divine, a cunoscut Infernul trădării, al părăsirii şi al suferinţei, ca nimeni altul, pe cruce. Acolo I-a făgăduit tâlharului penitent Raiul. Apoi, după moarte, a coborât la Iad, loc pe care L-a sfinţit, cu promisiunea Mântuirii, iar a treia zi, după Scripturi, a înviat, biruindu-şi răufăcătorii. De aceea, Infernul, Purgatoriul şi Paradisul sunt ţinuturi sufleteşti care, prin prezenţa lui Iisus, devin comunicante. Ne-am obişnuit să ni le imaginăm ca pe trei zone distincte, aşa cum apar în viziunea lui Dante din Divina Comedie. Însă ele sunt fluide, întruchipând simbolic etapele prin care trecem (chinurile, căinţa şi eliberarea), vegheaţi, ca nişte fii risipitori, de Bunul Dumnezeu, până când izbutim să ne întoarcem acasă.    
— Aşa cum atunci când patria mare e sau poate fi sufocantă, poţi să îţi amenajezi o patrie mică, la fel, oare, poţi să îţi construieşti un mic „Paradis”?
— Soluţia ne-o dă Candide, eroul lui Voltaire, care ne îndeamnă, prin propriul său exemplu, să ne cultivăm grădina lăuntrică şi astfel să putem fiecare, prin strădania personală să facem lumea mai bună. Un vechi prieten, poetul Daniel Boccaniciu, a compus demult un vers de neuitat, potrivit căruia rugăciunea este totodată şi ţara în care alegi să trăieşti. Cu ajutorul ei, îţi poţi crea un micro-climat spiritual, indispensabil supravieţuirii în cele mai precare condiţii. De asemenea, talentul, cu care suntem înzestraţi, este vital în ecuaţia noastră cu lumea, fiindcă ne cheamă să ne îngrijim fiinţa şi să o preschimbăm în grădină.
— Paradis: mare sau mic. Cum e harta lor la tine? Cum arată harta lor? 
— Paradisul mic este spaţiul propriu al fiinţei ce reuşeşte să se armonizeze interior şi să-şi dăruiască binele şi celor din jur, ocrotindu-i cu lumina sa, iar Paradisul mare este făcut din toate sufletele bune care îi pot da consistenţa dăinuitoare. Fără Paradisul mic nu poate exista Paradisul mare, ce se constituie ca o grădină a grădinilor veghetoare.   
— Există o parte anume a zilei sau a nopţii care e la tine mai deschisă pentru sau către fericire?
— Mi-e dragă dimineaţa, clipa în care dau perdelele la o parte să intre pe fereastră începutul zilei. Mi-e aproape la fel de prietenă noaptea, când întunericul îndepărtează contururile şi volumele, lăsându-mă singură cu Dumnezeu.  
— Fericirea e cea care învinge în bătălia dintre bine şi rău? (Să le scriu cu majuscule? Bine, Rău?)
— Fericirea, aici, decurge din înţelegerea rostului pe care năpasta l-a avut în deşteptarea binelui. Minunata noastră zicală Tot răul e spre bine vrea să ne arate că, cel mai adesea, într-un aparent dezastru se ascunde şi germinează sămânţa speranţei şi a salvării noastre. Bătălia se poate sfârşi temporar cu victoria răului care, însă, poate fi convertit în bine. Iar această deschidere ne-o oferă timpul, fiindcă ne îngăduie perspectiva unui ansamblu unde părţile se îmbină subtil pentru a se subordona întregului înţeles al vieţii noastre.        
— Să spun aşa: eşti fericită când te rogi? Sau mai degrabă aşa: de ce eşti fericită când te rogi?
— Uneori, mă rog pentru ca să ies din strâmtorile neliniştii şi ale tristeţii, iar la capăt, mă potolesc şi valurile gândurilor se netezesc într-o mare lină. Atunci rugăciunea primeşte de sus darul liniştirii cu care începe fericirea. Alteori, cu bucuria celui copleşit de daruri, mă rog să am puterea de a răsplăti cumva bunătatea primită. Iar, în anumite momente, simt cum se roagă în mine Domnul şi, atunci, ceea ce mi se întâmplă nu încape în nume.   
— Fericirile din Biblie... Greu de înţeles şi ele, nu? Sau mai ales ele, unele dintre ele?
— În Predica de pe Munte, Iisus ne destăinuie sensul fericirii înţeleasă ca aspiraţie şi dor după o condiţie mai bună a fiinţei în lume, condiţie care nu depinde de prosperitatea materială, de satisfacţiile egocentrice şi de gloria personală, ci de candoarea, de blândeţea, de căinţa, de milostenia, de setea de dreptate, de puterea minţii iubitoare. Recompensa pentru suferinţele care ne călesc sufletele este, într-o asemenea viziune, fericirea dobândită prin dăruire şi sacrificiu, spre binele celorlalţi. Pe de altă parte, cum Domnul este Calea, Adevărul şi Viaţa, răsplata promisă este, în acelaşi timp, drumul pe care îl avem de parcurs pentru împlinirea acestui deziderat. Cu alte cuvinte, fericirea nu este văzută ca o stază, ci ca opţiune şi pas spre mântuire.          
— Întrebam şi în sensul acesta, apropo de dificultatea de a înţelege Fericirile din Biblie: chiar ai nevoie de un mare capital de suferinţă ca să ajungi la ele, ca să declini crisparea, lacrima, durerea în surâs...
— Aici Kierkegaard ne face să înţelegem că cei care se simt în largul lor pe lume sunt adevăraţii bolnavi. Îmbuibaţi, mulţumiţi de sine, opaci, aleg stagnarea şi închiderea în confortul pământesc. Oamenii sănătoşi însă nu îşi găsesc locul şi nu se pot acomoda nicăieri, deoarece sunt atinşi de rana cerească pe care Domnul a lăsat-o în fiinţele lor. Aceştia suferă de dorul Dumnezeirii, rămânând deschişi aspiraţiei de a se desăvârşi, crescând în spirit. Oare nu este durerea aceasta amintirea ori presimţirea fericirii ca apropiere de divin?     
— Şi, de fapt, dacă mă gândesc mai bine, e doar necesar acest capital de suferinţă, nu şi suficient. Pentru că nu e suficient să îl ai. Trebuie să îl întorci, să îl converteşti. În aurul suferinţei, nu?
— Suferinţa te poate şlefui, aşa cum valurile mării lucrează pietrele, netezindu-le asprimea şi tăişurile, până se fac mătăsoase la atingere. Când m-am întors din America în toamna anului1993, după o bursă Fulbright de zece luni, ca profesor invitat al Universităţii Statului Oregon, din Corvallis, am adus studenţilor mei, de la Facultatea de limbi străine, asemenea daruri luate de pe plăjile Pacificului, îndemnându-i să ia aminte la alchimia acelei catifelări la care şi noi ar trebui să ajungem după furtunile vieţii. 
— În alte cuvinte: ce e acest aur, aurul suferinţei?
— Dacă transformi încercările prin care treci într-o comoară de preţ, nu doar pentru tine însuţi, ci şi pentru ceilalţi, atunci ajungi să demonstrezi pe viu cum răul poate fi deturnat în bine. Feodor Dostoievski, Alexandr Soljeniţîn, Andrei Tarkovski, Constantin Noica, Nicolae Steinhardt, Dinu Pillat, Alexei Navalnîi au arătat, fiecare în felul său propriu, cum nenorocirea, vicisitudinile istoriei, prigonirea şi detenţia i-au apropiat de Patimile Domnului şi le-au iluminat adâncurile sufletelor. Acesta este aurul extras de ei din filoanele suferinţei.    
— Poate că ai auzit despre arta aceea japoneză: kintsugi. Sau „tâmplărie cu aur”. E o artă japoneză de reparare a ceramicii sparte cu lac pudrat sau amestecat cu aur, argint, platină. E ceva fantastic. Mi se pare o mare metaforă despre om, despre viaţă. Despre ruptură, suferinţă, revenire, reînviere, rezilienţă. Cădem şi ne spargem nu numai ca să rămânem jos, ci şi ca să ne ridicăm, nu?
— Pentru a reuşi, trebuie să fim ajutaţi, deoarece singuri nu putem. Iar primul şi cel mai puternic imbold ni-l dă speranţa. Mai cu seamă nădejdea că, deşi sparţi în bucăţi, ne putem pune încet-încet la loc şi, după o vreme, putem fi chiar mai tari decât înainte. Dar forţa o căpătăm din iubirea celor care ne înconjoară şi ne încredinţează că putem izbândi imposibilul, împreună.     
— Cazi de şapte ori, te ridici de opt ori!
— Constantin Noica obişnuia să spună că eşecul este locul de unde te ridici ca să mergi mai departe.
— Ai visat că ai fost fericită?
— Chiar de curând, m-am visat, într-o noapte, mergând printr-un bazar, desfăşurat în aer liber şi, după ce m-am perindat printre tarabele cu felurite găteli şi mărunţişuri, din care n-am ales nimic, am ieşit pe un culoar lung ce dădea spre o frumoasă grădină interioară. Poarta era deschisă larg, dar cineva care trecea pe acolo mi-a spus că nu am voie să intru.  „Cine m-ar putea împiedica?” m-am întrebat, după ce am rămas singură. Nu se mai vedea nimeni în preajmă, iar locul nu părea păzit. Am păşit cu sfială înăuntru, în minunăţia verde, descoperind în fundalul grădinii o catedrală, iar în faţa ei, am desluşit un grup de siluete în veşminte lungi, albe, care aşteptau ori poate se rugau fără cuvinte, într-o linişte deplină. Cineva, îmbrăcat tot în alb, însoţit de un câine cu blana ca neaua, s-a aşezat în iarbă, la câţiva paşi de mine. Abia atunci, m-a cuprins teama la gândul că, venind de afară, puteam fi socotită o intrusă, dar când mi-am privit hainele, am văzut că erau la fel de albe ca ale acelora din grădină şi m-a cuprins o fericire fără margini. 
— Şi, cu o nuanţă importantă în plus: de ce eşti fericită când visezi?
— De pildă, în visul pe care tocmai ţi l-am povestit ajungeam într-un spaţiu aparte, care nu avea o consistenţă materială, ci era mai curând o stare a sufletului, de neatins în realitate. Poate că era o presimţire a raiului, deoarece, acolo ajungând, eram învăluită de un bine imposibil de pus în cuvinte. 
— Nu un vis suprem – nu vreau să mergem spre asemenea ierarhii. Dar mai împărtăşeşte-mi unul, care ţi-a fost dăruit, care ţi-a (re)dat viaţa...
— Ba să pomenim şi despre visul suprem, care pentru mine ia fiinţă când scriu. Inspiraţia, modul imprevizibil în care cuvintele se aşază ca nişte note muzicale, alcătuind partitura unei poezii, ţin de domeniul miracolului. Cum, de cele mai multe ori, ceea ce aştern pe hârtie nu-mi aparţine, înclin să cred că, în acele clipe, fac parte dintr-o reverie divină. Acum câteva zile, în Săptămâna Patimilor, după ce am aprins o lumânare pentru ai mei, în curtea bisericii, dimineaţa, mi-a venit deodată în minte versul Nu-i niciodată prea târziu. Uimită de intensitatea acestui semnal, transmis instantaneu de niciunde, am aşteptat să se înlănţuie în capul meu o continuare. „Pentru ce nu ar fi prea târziu?”, am început să mă întreb, fără să găsesc, pe moment şi nici mai încolo, vreun răspuns. Abia spre seară, mi s-a închegat textul care se încheia cu fraza, revelată, pe jumătate, mai devreme. Iată un fragment:  O iau pe şoapta de lumină/ Ce mă apropie de grădina/ Care-Ţi acoperă mormântul/ Şi când ajung, din cripta goală/ Aud suflarea unui înger/ Ce-mi ia pe aripi tânguirea./ Nu-i prea târziu,/ Nu-i niciodată/ Să mor şi să înviu cu Tine.  
— Eşti de partea celor care cred că „frumuseţea va salva lumea”?
— Sunt de partea celor care nu doar cred, ci şi luptă, din răsputeri, prin scris, să ţină viu acest adevăr.   
Notă: Acest dialog face parte dintr-un proiect editorial mai amplu. La finalul acestuia ar putea să existe o (nouă) carte.