L-am găsit a doua zi pe Rein stând în acelaşi loc, cu picioarele înfundate în valuri. Ghenadi îşi urma cu stricteţe terapia.. Vântul se mai potolise. Caroseriile maşinilor, din care era clădit turnul, luceau umede în lumina dimineţii. Pescăruşii se roteau în jurul farurilor stinse. Ţipetele lor păreau să rupă aerul în fâşii, ca pe o pânză cenuşie...
M-am aşezat alături. Rein avea faţa pământie; obrajii îi erau căzuţi, iar în jurul ochilor, cearcănele semănau cu două pete de cerneală întinse pe o coală de hârtie sinilie... M-am gândit să-i pun câteva întrebări legate de istoria scopiţilor. Aveam nişte nelămuriri. Rein însă părea să n-aibă chef de vorbă. Am stat tăcuţi unul lângă altul, cu ochii aţintiţi spre stâncile din depărtare, ce semănau cu nişte foci sau nişte lei de mare. Un soare, imens, roşu, se ridicase din valuri, trasând o dungă sângerie, ce se lăţea spre ţărm... Rein scoase din taşca sa un termos şi desfăcu capacul. Un miros plăcut de cafea se răspândi în aer. Oftând, Ghenadi se scociorî prin buzunare: găsise cutia de havane şi acum căuta bricheta. I-am întins-o pe a mea.

— Am pus pe undeva şerveţele şi ceaşca, dar acum nu le mai găsesc, spuse el cu o voce uşor tremurătoare.

— Nu-i nimic, i-am zis, vom folosi capacul.

— Vroiam să ne simţim ca nişte domni.

Rein umplu capacul şi mi-l întinse. Mâinile îi tremurau. Nu exista decât un singur remediu pentru liniştirea lor. Am scos din buzunar sticla de whisky şi
l-am îndemnat să tragă un gât. Eu între timp mă luptam cu cafeaua. Şi mie îmi era rău. Înainte de cafea, aveam amândoi nevoie de doza obişnuită de alcool.

După ce am băut, tremurul din glas
s-a atenuat. Încetul cu încetul, ne-am revenit la starea normală. L-am întrebat dacă mai ţine legătura cu Marina. Nu, Rein nu mai ştia nimic de ea. De fapt, la scurt timp după întâmplarea cu Arion, Evgheni primise de la centru o ofertă neaşteptată. Profitând de relaţiile pe care le avea cu noul guvern, directorul ziarului îi făcuse rost de un post călduţ la o ambasadă într-una din fostele republici ce-şi câştigaseră independenţa după destrămarea imperiului.

— N-am stat prea mult pe gânduri şi-am acceptat oferta... Am lucrat acolo, împreună cu soţia.

Am vrut să ştiu ţara unde fusese detaşat, dar Rein s-a codit să-mi spună.

— N-are importanţă unde, a murmurat el, sorbindu-şi cafeaua, după ce în prealabil schimbasem dintr-o mână în alta sticla de whisky. În diplomaţie, pretutindeni e la fel...

— A fost o experienţă interesantă,
nu-i aşa? l-am întrebat...

— Da, destul de interesantă, răspunse Rein. În aparenţă, la o ambasadă, totul pare frumos. Dar nu e simplu să te acomodezi într-un loc în care orice mişcare pe care-o faci e supravegheată de mai mulţi ochi. Acolo, eşti ca la Big Brother. Diferenţa e doar că la Big Brother înregistrările se transmit de posturile de televiziune ce vizează marele public, în timp ce informaţiile de la misiune merg pe canale subterane, ajungând acolo unde nu te aştepţi. Venind la ambasadă, trebuie să fii conştient că eşti supravegheat. Te supraveghează serviciile specializate din ambasadă, serviciile secrete ale ţării tale ce-şi îndeplinesc misiunea în ţara unde ai fost trimis, serviciile ţării în care se află ambasada, serviciile ţărilor vecine etc., etc. Prin urmare, orice mişcare pe care o faci, nu rămâne fără ecou. Ambasada e împânzită cu microfoane ascunse în pereţi. Şi nu numai ambasada, ci şi reşedinţa în care stai. Bucătăria, patul, baia, balcoanele, closetul, totul e ascuns şi totul la vedere. Nicăieri nu găseşti un loc unde să te simţi în largul tău. Te mişti cu precauţie. Te cenzurezi mereu. La un moment dat însă te obişnuieşti cu atmosfera asta de permanentă încordare şi începi să te manifeşti mai liber. E extrem de greu să-ţi găseşti echilibrul într-un astfel de mediu. Provocarea poate să apară oricând, din interior sau din exterior. Trebuie să te aştepţi oricând să ţi se întindă o capcană, ca s-o poţi şi dezamorsa din timp. Diplomatul are un singur prieten: sticla de alcool, băută de obicei seara, înainte de culcare. La bucătărie sau în dormitor. Cât am lucrat la ambasadă, nu am cunoscut ce-i intimitatea. Până şi cu soţia mă purtam cu mănuşi. Amândoi ne cenzuram, încercând să facem cât mai puţin zgomot, chiar şi atunci când ne hârjoneam în pat. Vroiam să trecem drept un cuplu obişnuit. Centrala însă vroia să afle cât mai multe amănunte despre noi. Din când în când eram supuşi la câte un test. Era suficient să lipsim cinci minute de acasă, pentru ca la întoarcere să observăm unele schimbări. Intruşii le făceau voit vizibile. Era cumva un avertisment, ca să ne menţină în aceeaşi tensiune? Găseam, câteodată, la coşul de gunoi sau chiar sub pat, prezervative, ciorapi, chiloţi sau sutiene ce nu aparţineau nici unuia din noi. Era şi acesta un mod de-a ne testa. Cum ar fi trebuit să reacţionăm? Poate că supraveghetorii se aşteptau să ne certăm. Sau să jucăm teatru. Câteodată, ca să le facem cheful, ne certam. De obicei însă, reacţionam cu multă prudenţă. Puneam prezervativele şi chiloţii în sacoşă şi le duceam la tomberon. A doua zi le găseam din nou sub pat. Era ca un fel de joc de-a şoarecele cu pisica. Pisica prindea şoarecele, îl arunca în aer, îşi înfigea uşor colţii în ceafa lui, se prefăcea că-l scapă; şoarecele fugea, pisica îl prindea din nou; jocul continua până când instinctele de conservare ale şoarecelui erau anihilate. Trupul său devenea moale ca o cârpă. Pisica îl întorcea pe o parte, pe alta şi văzând că-i mort, îl abandona lângă gaură. Îi mai dădea, cu alte cuvinte, încă o şansă: să intre în gaura din care a ieşit. Şoarecele însă era deja mort. Sau dacă nu era mort de-a binelea, stătea nemişcat până murea... Aşa se întâmpla şi cu mine. Cineva îmi aruncase momeala, ieşisem din vizuina mea şi acceptasem postul, iar acum simţeam în ceafă colţii şi ghearele exterminatorului. Instinctul meu de conservare era pe cale să cedeze. Intrasem nu numai eu în cursă, ci şi soţia... Şi nu fusese suficient că venisem eu în misiune, o adusesem şi pe ea. Trăisem despărţiţi o vreme, dar după plecarea din Odesa ne-am împăcat. Am crezut că postul de la ambasadă va fi o sinecură. Dar m-am înşelat. A fost doar un experiment. Noi am fost cobaii... Încetul cu încetul, căsnicia noastră începea să scârţâie din nou. Seara, după ce goleam împreună câte o sticlă de vin sau de coniac, ne dezlănţuiam, fără să mai ţinem cont de nimic. Înjuram guvernul, preşedinţia, ministerul, pe cei care ne supravegheau şi adormeam. A doua zi mă sculam de dimineaţă, ştergeam urmele dezmăţului, mă spălam, mă dichiseam şi plecam la slujbă ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Intrând pe poarta misiunii, urmăream cu atenţie reacţiile colegilor mei de post: ştiau sau nu ştiau că-mi făcusem iar de cap?! Supravegherea o simţeam atât acasă, cât şi pe stradă. Oriunde te duceai, simţeai aţintit în ceafă un ochi străin. Am să-ţi povestesc o scenă, ca să înţelegi mai bine cam cum lucrau tovarăşii...Soţia mea plecase să facă piaţa. Se aşezase la o coadă. La un moment dat, un domn, ce stătea în faţa ei, şi-a scos portofelul, a numărat banii şi l-a băgat din nou în buzunar. Gestul lui i s-a părut soţiei destul de ciudat şi a intrat la bănuieli. Asta cu atât mai mult cu cât din portofelul bărbatului lunecase, aşa, ca din greşeală, la picioarele ei o bancnotă nou-nouţă de 100 de dolari. Soţia s-a aplecat, a luat bancnota şi i-a înmânat-o, politicos, domnului din faţa sa. Atunci a observat în dreapta sa un alt bărbat care filmase toată scena. Domnul cu portofelul n-a spus nimic, a luat banii şi a ieşit din magazin, fără să mai cumpere nimic. Am analizat această întâmplare şi pe faţă şi pe dos. Fusese un avertisment sau o capcană? Îţi dai seama ce s-ar fi întâmplat dacă, din slăbiciune sau prostie, soţia mea ar fi luat banii şi i-ar fi băgat în buzunar?! Am fi fost pierduţi. Putea fi arestată pe loc pentru furt şi dusă la secţia de miliţie... A doua zi, toată presa ar fi relatat pe larg cazul. Ar fi ieşit un scandal internaţional. Mai exista şi o altă variantă mai sinistră la care ne-am gândit. Poate că autorităţile urmăreau să ne racoleze, să intrăm în serviciile lor. Poate că doreau să obţină anumite informaţii de la ambasadă şi aveau nevoie de un agent infiltrat acolo. Ce fel de agent aş fi putut fi, nu pot să-mi dau seama. Nefiind diplomat de carieră, nu cunosc regulile jocului. La ambasadă, funcţionam pe post de paravan. În spatele meu lucrau, probabil, alţii. Am avut parte, desigur, şi de alte provocări. Una a fost de-a dreptul macabră. Soţia mea făcuse piaţa şi când s-a întors acasă a găsit în poşetă un inelar smuls cu tot cu încheietură de la rădăcină. Am vrut mai întâi să-l aruncăm la gunoi, dar gunoiul era controlat. Ne-am gândit să-l aruncăm în râu. Dar exista riscul să fim filmaţi. Atunci mi-am asumat tot riscul şi l-am închis în seiful personal. Şi azi îl păstrez ca pe o relicvă, închis într-un borcan cu formol. N-am avut curajul să scot verigheta. Nu ştiu ce nume e încrustat acolo. Poate chiar numele meu. E un deget lung, delicat, cu o unghie îngrijită foarte frumos. Îl păstrez acasă, în dulăpiorul de la baie, ascuns printre sticluţele de parfum şi cutiile cu creme. Mi-e groază să mă gândesc la el... Incidentul ne-a făcut să ne revizuim comportamentul. Am devenit, din nou, foarte prudenţi. Azi, când mă gândesc la acel incident, mi se face pielea de găină. Cât de uşor poţi să fii atras în cursă. Îmi fac cruce că am scăpat cu bine din diplomaţie. Ţi-am spus că la ambasadă e ca la Big Brother. Trăieşti într-un spaţiu închis. Eşti ca într-o seră. E ca şi cum ai participa la o misiune în spaţiu sau ai naviga la o mie de leghe sub mări; din pricina claustrării, relaţiile în cadrul colectivului devin extrem de tensionate. Oamenii încep să nu se mai suporte. Poate şi din pricina stresului continuu la care sunt supuşi, dar şi a contactelor umane superficiale, mereu cenzurate. E o lume care îţi aduce aminte de experimentul din Data Tutachia a lui Amiredjabi... Într-un butoi e închis un lot de şobolani. În fiecare zi, şobolanilor li se dă, din abundenţă, aceeaşi hrană. După o lună, rozătoarele aproape că nu se mai ating de ea. Grupul devine extrem de agresiv. Şobolanii se supraveghează unul pe altul. Stau la pândă. Şi apoi încep să se mănânce între ei. Individul cel mai slab este atacat de grup şi devorat. A doua zi e sacrificat altul. Şi tot aşa. Până la urmă, din tot grupul, supravieţuieşte doar un singur exemplar, care devine canibal. El e exterminatorul, ce trebuie hrănit mereu cu carne proaspătă. Dacă nu i se aduc jertfe, începe să-şi roadă extremităţile, până rămâne un simplu ciot... Un fenomen similar se întâmplă şi la misiune, tocmai din pricina claustrării şi a stresului la care e supus personalul diplomatic sau cel auxiliar. Dar despre asta parcă am mai vorbit... Spre deosebire de şobolani, personalul unei misiuni are puterea să regenereze din propria-i cenuşă, astfel că orice victimă poate deveni călău... Fiind venit din afara sistemului, eram privit ca un corp străin. Aveam, aş putea spune, un statut privilegiat. Persoana mea nu-i interesa prea mult pe ceilalţi. Toţi ştiau că şederea mea acolo va fi vremelnică. Şi aşa s-a şi întâmplat. Am rezistat trei ani de zile, după care am plecat. Experienţa a fost, desigur, interesantă. Am putut privi lumea şi dintr-un alt punct de vedere decât cel obişnuit. În afară de aceasta, am cunoscut foarte mulţi oameni, şi m-am călit, trecând prin multe încercări...

Între timp, soarele se înălţase de o suliţă pe cer: dunga roşie ce brăzda valurile se lărgise, căpătând nuanţe sinilii. Îmi aprinsesem din nou pipa, în timp ce Rein continua să pufăie din trabucul său adus din Cuba. Whyski-ul şi cafeaua sorbită din capac ne înviorase: eram pregătiţi să înfruntăm o nouă zi.

— Nu cumva te-am plictisit povestindu-ţi toate astea? mă întrebă Rein.

— Nici vorbă, i-am răspuns. Habar n-aveam ce se întâmplă în incinta unei ambasade. Tindeam să privesc lumea într-un spectru roz...

— După încheierea misiunii, mi-am făcut bagajele şi m-am întors acasă... Nici aici nu ne aşteptau câinii cu colaci în coadă. Crezând că am să optez pentru diplomaţie, cei de la ziar îmi desfăcuseră contractul. Nici eu nici soţia nu aveam serviciu. Trăiam din ce puseserăm de o parte în perioada cât am stat la misiune. Băteam pe la uşile redacţiilor. Mă considerau prea bătrân pentru a mai fi angajat. În afară de aceasta, plana asupra mea suspiciunea că aş fi rămas în sistem şi lumea se ferea de mine. Soţia căuta şi ea o slujbă. Bătând din poartă în poartă, cu chiu cu vai, prin intervenţia autorităţilor, a fost angajată ca funcţionar la arhivă. La un anumit moment, ţin minte ca şi acuma, ne sculam dimineaţă şi ne luam micul dejun, retraşi la bucătărie. Singurul personaj activ din casă era nepotul meu, care pleca la şcoală. Îl urmăream amândoi pe geam, cum aleargă cu ghiozdanul doldora de cărţi în spate spre staţia de troleibuz. De acolo, îşi întorcea capul şi ne făcea semn cu mâna. Trăiam atunci un sentiment extrem de dureros. Un fel de duioşie amestecată cu tristeţe. Aproape că-mi dau lacrimile şi acum când mă gândesc la această scenă. Normal ar fi fost ca după ce am lucrat într-o ambasadă, guvernul să-mi fi asigurat o slujbă rezonabilă. Fusesem, totuşi, diplomat. Poate cunoşteam anumite secrete, nu-i aşa?! Îmi trecuseră prin mână anumite documente. Cunoşteam „bucătăria” unei ambasade. Ştiam ce se întâmplă acolo. Puteam face dezvăluiri incendiare în presă, prin urmare, ar fi trebuit să fiu protejat. Nici în timpul misiunii, nici după încheierea ei, nimeni nu mi-a cerut nimic. Atunci mi-am dat seama că nu deţineam nici un secret. Fusesem, într-adevăr, un diplomat de faţadă. Tot ce ştiam, eram lucruri minore. În cazul, totuşi, în care m-aş fi apucat să fac vâlvă în presă, tovarăşii aveau metode speciale pentru a mă aduce la tăcere. Cam asta a fost. Viaţa într-o ambasadă, dincolo de unele neajunsuri, îşi are totuşi farmecul ei. Azi privesc pe cei de acolo cu un ochi mai puţin critic. Mi-au rămas în minte câteva figuri cu care m-am intersectat în timpul misiunii. Una dintre ele e cea a lui Vasilian Bantoş. Îl întâlneam, de obicei, dimineaţa, în salonaşul verde, înainte de brifing, unde şoferul îşi bea cafeaua. După şedinţa aceasta, care avea un caracter informativ, Bantoş vizita pe rând toate birourile. Stătea de vorbă măcar cinci minute cu fiecare diplomat. Apoi intra la ambasador. Îl vedeam apoi, deseori, lustruind maşina de protocol a misiunii, un Mercedes benz nou, primit după multe insistenţe de la centrală, pe care o folosea ambasadorul doar atunci când primea o vizită de rang zero. Cum aceste vizite deveniseră destul de rare, maşina zăcea abandonată de dimineaţă până seara în curtea misiunii, servind mai mult de decor, având menirea să impresioneze puţinii oaspeţi ce se încumetau să treacă pragul misiunii... Noaptea domnul Bantoş o băga în garaj, iar dimineaţa o scotea de acolo, parcând-o în faţa scării. O ştergea de praf, cu mişcări line, pigulind firele de praf. În timp ce-o lustruia, vorbea cu ea, ca şi cum ar fi fost o fiinţă vie. Purta discuţii îndelungi cu volanul, dându-i diverse sfaturi, cu pedalele, cu motorul, cu rezervorul de benzină, cu farurile, cu roţile, cu scaunele pe care se lăfăiseră cândva ambasadorul şi invitaţii săi, cu ţeava de eşapament, ce scotea prea mult fum pe nară sau cu numărul de înmatriculare ce mereu se îmbiba de praf. Vasilian avea un respect deosebit faţă de maşină, pe care o considera superioară în rang unui diplomat obişnuit. Misiunea mai dispunea de încă două automobile, pe care însă şoferul le trata ca pe nişte gloabe. Domnul Bantoş, sau ambasadorul invizibil, cum îi spuneam noi, fusese paraşutat la misiune încă de la constituirea ei. Am să-ţi relatez, pe scurt, povestea lui...”

— Evenimentele din august 91, îşi începu relatarea Rein, l-au prins pe Vasilian Bantoş pe baricade, înfruntând trupele speciale. Amestecându-se printre tineri, domnul Bantoş fusese cuprins de avântul lor revoluţionar, strigase din răsputeri:„Jos comunismul” şi „Moarte puciştilor!” În preajma Casei albe se auzeau rafale de mitralieră. Trasoarele brăzdau întunericul. Gloanţele sfârâiau în aer. Îi şuierau pe la urechi. Toţi îngenuncheaseră, târându-se în coate pe caldarâm. Numai domnul Bantoş stătea neclintit, ca o lumânare, la locul lui, înfruntând cu pieptul deschis salvele lansate de trupele vrăjmaşe.... Cuvintele avură darul să-l îmbărbăteze în aşa hal, încât el uitase cu desăvârşire de pericolul care plana asupra lui în fiecare clipă... Privea steagurile găurite ce fluturau în bătaia vântului şi striga ura. Gloanţele treceau pe lângă el, se înfigeau în tocurile ferestrelor, în tencuiala de pe zid, dar nu-l atingeau. Faptul acesta îl aduse într-o stare de excitare vecină cu nebunia. Prinzând din ce în ce mai mult curaj, şoferul îşi agita mâinile în aer, căutând să prindă în căuşul palmelor sale gloanţele ce zumzăiau în jurul lui ca nişte albine. Ochii îi ardeau, sângele îi vâjâia în cap. Învârtindu-se în cerc, domnul Bantoş era cuprins de-o bucurie fără margini. Avea impresia că orice ar fi făcut, o forţă nevăzută ce plutea deasupra lui, „impresionată” de bărbăţia de care dăduse dovadă până atunci, îl va apăra de rău. La un moment dat, totuşi, inima-i începu să simtă oareşicare teamă. Primejdia plutea în aer, se învârtea ca un nor nevăzut deasupra lui, anihilându-i instinctele de conservare. Norocul îl părăsi o dată cu curajul şi domnul Bantoş simţi cum ceva ce semăna cu o lacrimă fierbinte i se înfige în umăr şi o alta în picior... În rest, tot ce a urmat a rămas învăluit într-o ceaţă roşie ce se ridica de pe caldarâm... Şoferul a auzit din ce în ce mai stins tropăitul cizmelor şi murmurul unor glasuri ce se îndepărtau în întuneric şi s-a trezit a doua zi, spre-amiază, la spital...

Pentru curajul său nebun şi fidelitatea faţa de noul regim, însuşi preşedintele (pe care Vasilian îl ajutase să se caţere pe tanc) l-a recompensat cu un post de „şofer de rang superior” (expresia îi aparţine) la ambasadă. Aici, principala sa sarcină consta în aceea de a-l duce pe şeful misiunii la recepţii, ceea ce se întâmpla, de obicei, în doua parte a zilei. În cursul dimineţii, fostul combatant obişnuia să se odihnească, fie în salonaşul destinat întrevederilor oficiale, fie la garaj (acolo se retrăgea atunci când era mahmur), fie la bucătărie. La bucătărie, şoferul degusta mâncarea, să vadă dacă nu cumva a fost otrăvită, după care se retrăgea în salonaşul său şi se întindea pe-o canapea. Programul său efectiv de lucru nu trebuia să depăşească mai mult de patru ore, restul era prevăzut pentru odihnă... Evenimentele din august îşi lăsaseră amprenta asupra sănătăţii lui. La prima vedere, şoferul părea sănătos tun. Avea bicepşi puternici, obrajii rumeni şi ochi scormonitori... Trupul său degaja în jur o energie neobişnuită, care inspira, deopotrivă, admiraţie şi teamă. Pe unde trecea, lăsa un culoar ce palpita în urma lui. Şi totuşi, în ciuda acestei energii, trupul lui Bantoş era putred pe dinăuntru. Îl dureau, deopotrivă, plămânii, ficatul, rinichii şi splina. Numai inima îi rămăsese sănătoasă, pompând ritmic un sânge din ce în ce mai obosit în organele vitale. Rănile însă i se cicatrizaseră de mult. Şoferul nu făcea caz de ele, dar atunci când personalul îl ruga să-şi deschie cămaşa şi să-şi arate pieptul, şoferul se enerva. Chirurgii îi făcuseră o operaţie estetică. Acum, în locul rănilor se afla un tatuaj, reprezentând o inimă şi o săgeată înfiptă în ea. Domnul Bantoş suferea şi de reumatism. În zilele umede de toamnă, durerile de oase se accentuau. Atunci, ca să-şi amorţească nervii, domnul Bantoş apela la alcool. Şeful misiunii ştia de această slăbiciune şi-o tolera.

Fiind în relaţii apropiate cu preşedintele, dar şi cu premierul, care-l luaseră sub oblăduirea lor, încetul cu încetul, Vasilian adoptase o atitudine de-a dreptul impertinentă, atât faţă de personalul tehnic al misiunii, cât şi faţă de diplomaţi, pe care-i ignora cu desăvârşire, ca şi cum ar fi fost alcătuiţi din aer... Trecea pe lângă ei şi uneori prin ei, privind în altă parte, preocupat de „însărcinările” pe care le primise chiar în dimineaţa aceea de la preşedinţie şi care îi dădeau, după cum mărturisea, mari bătăi de cap... (De multe ori însuşi ambasadorul încerca să-i intre în graţii, ceea ce nu era uşor. Şoferul devenise destul de mofturos. Uneori refuza să-l ducă seara la recepţii, pe motiv că nefiind reprezentative, îi afectează imaginea în cadrul altor misiuni...)

Între corpul diplomatic şi şofer se ducea un război surd: care pe care... Consilierii de rang unu şi rang doi, uzând de tot felul de pretexte, încercară la început să-l folosească pe domnul Bantoş drept curier. Ori apelau la serviciile sale pentru a merge pe teren. Şoferul îi privea de sus, de la o înălţime impresionantă. „Eu sunt şofer de ambasador, le spune el, dacă mă vede un coleg de la alte ambasade că în loc de şeful misiunii, duc un amărât de consilier, excelenţa sa, domnul ambasador, va avea probleme. Un şofer de ambasador nu are ce căuta în compania unui alt diplomat ce-şi face de lucru la ambasadă...” De fiecare dată, încercările lor se soldau cu un răsunător eşec. Diplomaţii se enervau, făceau nenumărate demersuri la şeful misiunii, îşi transmiteau plângerile, pe alte căi, la centrală sau mai sus, dar fără nici un rezultat. De obicei, domnul Bantoş afla din timp despre „complotul” lor şi-l dezamorsa. Un telefon la preşedinţie dezamorsa orice conflict... Şi totuşi, prezenţa lui în salonaş începea să devină o problemă. Şoferul stătea întins pe canapea şi fuma trabuc după trabuc. Şi din când în când, întinzându-se, ieşea afară, ca să pigulească maşina de scamele ce se lăsau pe capota ei. La asta se limita cam toată activitatea sa în cadrul misiunii...

Dispreţul lui faţă de corpul diplomatic devenise, totuşi, bătător la ochi...

La drept vorbind, şoferul avea toate motivele să dispreţuiască aceşti oameni care în afară de faptul că primeau o leafă triplă cât a lui, nu se distingeau prin nimic deosebit. Cu ce erau ei mai presus decât el? Ei învăţaseră istoria din cărţi, el primise lecţia în stradă. Cât priveşte politica, se aflau la degetul lui mic... Domnul Bantoş cunoştea toate dedesubturile aparatului de stat. Orice mişcare devenea previzibilă. De altfel, în timpul prelegerilor sale, pe care le ţinea la bucătărie, şoferul lăsă să se înţeleagă că însuşi preşedintele, în momente critice, când avea de luat decizii ce priveau soarta naţiunii, obişnuia să se consulte cu el la telefon. Primul ministru făcea acelaşi lucru. Uneori îi dădeau telefon şi şefii altor misiuni, cerându-i părerea într-o problemă sau alta. În ceea ce-l priveşte pe ambasador, acesta nu făcea nici o mişcare fără aprobarea lui.

Fiind nou venit la ambasadă, mă purtam cu domnul Bantoş cu mănuşi, având grijă să nu-i încalc tabieturile, astfel încât şoferul ambasadorului prinsese o oareşicare simpatie pentru mine şi mă luă sub oblăduirea lui... Aproape în fiecare dimineaţă, când îmi făceam intrarea în birou, mă prevenea: „Dacă vă aşezaţi pe scaun aveţi grijă să pipăiţi pe dedesubt, să vedeţi dacă n-a fost lipit acolo vreun nasture sau vreo pastilă...” La început făcusem ochii mari, nu prea înţelegeam despre ce-i vorba, aşa că era nevoit să se explice: „Ştiţi, există capsule radioactive de mărimea unui ban sau chiar mai mici. Seamănă cu nasturii sau cu nişte bumbi. Ai impresia că au fost puşi acolo ca să strângă căptuşeala. Nu, scopul lor e altul: să-ţi facă fundul zob. E suficient să ţi se pună o astfel de capsulă sub şezut şi în şase săptămâni eşti terminat. Te topeşti ca lumânarea. Toată vlaga ţi se scurge prin canalul urinar. Te surpi încet, ca şi cum ai fi alcătuit din cărţi de joc. Rămâne din tine doar o umbră....” Mă arătam destul de alarmat. Cine ar fi vrut să-mi facă răul? Întrebam. „Aveţi aici destui prieteni între ghilimele, care vă poartă sâmbetele, adăuga el. Unii au câte un fiu, alţii fiice sau nepoţi, amici de pahar sau rude îndepărtate, care abia visează să vă ia locul... Fiţi prudent. Fiţi mereu cu ochii în patru. Altfel vă veţi întoarce acasă într-un costum de lemn, înfăşurat în drapelul naţional. Şi dumneavoastră şi soţia... Prin urmare, aveţi grijă...” Mărturisesc că intrasem în alertă. Câţiva din foştii lucrători ai ambasadei avuseseră parte de-o moarte misterioasă. Fuseseră retraşi însă la timp din misiune. La câteva luni după ce ajunseseră acasă, au murit de cancer. Eu însumi contactasem o boală misterioasă. În fiecare zi, la ora şapte seara, simţeam furnicături în buricul degetelor. Pielea de pe palme şi de pe tălpi mi se înroşea. Extremităţile-mi ardeau la un foc mocnit. Nasul, pleoapele, buzele şi anusul. Mă zvârcoleam în aşternut, cuprins de-o mâncărime ce se extindea pe întreg corpul. Starea aceasta dura exact o oră. În fiecare zi aveam aceleaşi simptome. Mă uitam la ceas, şi când ceasul arăta orele nouăsprezece începeau mâncărimile. Era ceva foarte ciudat. N-am avut curaj să-i vorbesc nimănui din ambasadă de boala mea. Funcţionam ca o păpuşă mecanică. Ceasul bătea o anumită oră, iar eu intram în panică. Îmi era teamă să nu transmit simptomele şi soţiei, care devenise şi ea extrem de grijulie. Făceam băi în cadă, presărând în apă ierburi tămăduitoare. Dar boala nu trecea. Mă obişnuisem cumva cu această stare. Sufeream cu stoicism, şi aceasta zi de zi. Stăteam învelit în prosoape umede, îngrozit de gândul că simptomele vor dura nu o oră, ci un timp infinit. Veneam dimineaţa la ambasadă şi controlam scaunele. Răscoleam sertarele, căutând nasturii exterminatori. Domnul Bantoş stătea în preajmă, dându-mi sfaturi preţioase. „Există metode foarte sofisticate de contaminare, spunea el, punând gaz pe foc; te poţi îmbolnăvi de la un pix sau de la o coală de hârtie. Găseam în căptuşeala scaunelor tot felul de mizerii. Cineva, cunoscându-mi slăbiciunea, le strecura acolo intenţionat. Am luptat cu fantoşa nasturilor buclucaşi vreme de trei luni de zile, apoi m-am resemnat. Văzându-mă că nu mă mai alarmez, domnul Vasilian spuse: „Aţi trecut cu bine de un hop. Acum sunteţi un om călit...” După un timp, mâncărimile au început să scadă în intensitate. Mai simţeam furnicături doar în palme şi în tălpi. Dar mâncărimea nu se mai extindea pe întreg corpul. Durata simptomelor scădea în fiecare seară. N-am reuşit să scap de ele decât după ce am plecat de la ambasadă. Câteodată revin şi acum. Dar boala mea de-acum e ca o furtună într-un pahar de apă, faţă de cea de atunci. Şi totuşi, uneori, corpul mi se acoperă de pete. Care apar fără nici un preaviz şi tot aşa dispar. M-am obişnuit cu ele. Trebuia, în fond, să plătesc şi eu un preţ pentru încercarea de a deveni ceea ce nu sunt. În fine, când plecam la câte o recepţie, în locul ambasadorului, domnul Bantoş mă sfătuia: „Urmăriţi-l cu atenţie pe şeful misiunii americane. Ce mănâncă el, mâncaţi şi dumneavoastră... Ce bea el, beţi şi dumneavoastră...” Îi ascultam sfaturile. Urmăream cu atenţie traseul înaltului trimis al Washinghton-ului. Ce făcea el, făceam şi eu. Dar nu mă simţeam tocmai bine în această ipostază. Mă comportam ca o maimuţă sau ca un papagal. Trebuia să fac toate aceste mişcări destul de discret, ca să nu devin bătător la ochi. De multe ori ambasadorul SUA se mulţumea să ciocnească un pahar de vin cu gazdele şi invitaţii de rang înalt, apoi îl punea neatins pe masă... La fel făceam şi eu. Iar dacă lua o tartină, îl vedeam cum o înmânează, peste un timp, unui subaltern aflat în prejmă...La capitolul acesta, eram descoperit. În preajma mea nu se afla nici un subaltern. Şi, la drept, vorbind nu aveam în cadrul misiunii subalterni. Ierarhia era foarte clară. Clădită în sistem piramidal. În vârf trona ambasadorul, pe a doua treaptă şeful de la transmisiuni şi ataşatul militar, pe a treia se aflau consilierii, pe a patra — secretarii, urma ataşatul cultural, după care ceilalţi angajaţi. Toţi se supuneau instrucţiunilor ambasadorului. Pe lângă ambasadă, funcţiona şi o altă piramidă: consulatul. Dar acesta avea un statut aparte. Aceasta era structura oficială. Neoficial exista o altă ierarhie. Existau diplomaţi care îşi desfăşurau activitatea sub acoperire. Erau agenţii secreţi, eminenţele cenuşii, care puteau avea o slujbă umilă. În fine, nu cunosc decât în mare modul cum funcţionează o ambasadă. Cunosc doar vârful aisbergului, nu şi ceea ce se află dedesubtul său. După fiecare protocol la care participam, mă întorceam acasă tulburat... Goleam o sticlă de votcă singur sau împreună cu soţia şi mă culcam în pat, căutând să-mi şterg din memorie scenele penibile de la protocol. Adormeam însă foarte greu şi aveam somnul iritat. Visam
că-mi creşte păr pe limbă sau chiar pe gingii. Cerul gurii era acoperit şi el de smocuri de păr aspru, negru ca smoala. Îmi vâram degetele în gură, smulgeam părul de acolo şi în loc de păr mă trezeam ţinând smocuri de iarbă între degete. Limba se scămoşa. Gingiile putrezeau. În timp ce cerul gurii se acoperea de nori de hârtie. Mă zvârcoleam în pat şi ţipam. Vorbeam în timpul somnului. Invocam când numele ambasadorului, când numele lui Bantoş. Mă trezeam năuc, cu ochii învolburaţi. A doua zi dimineaţa, când intram în birou, şoferul mă supunea unui scurt interogatoriu: „Ei, cum a fost la recepţie?” Îi povesteam cu lux de amănunte totul... Inclusiv, nu mă sfiiam să-i spun, că mă simţisem că un idiot umblând pe urmele ambasadorului american şi imitându-i gesturile... „Şi n-aţi servit nimic?” mă chestiona. „Ba, da,” îi răspundeam. „De ce nu mi-aţi ascultat sfaturile. E posibil ca tartinele să fi fost contaminate. Ca să nu mai vorbim de vin...” „Am riscat, ce era să fac,” glumeam. Ambasadorul american avea o întreagă şleahtă de subordonaţi în urma lui. Eu eram singur. Cui puteam să plasez tartinele?! „Mie,” răspundea cu dezinvoltură fostul combatant. „Cum să vi le plasez, dacă dumneavoastră nu eraţi acolo...” „Nu-i nimic, zicea domnul Bantoş, puteaţi să le înveliţi într-un şerveţel şi să mi le înmânaţi acum... Le-aş fi supus unor analize de laborator. Le-aş fi putut mânca, sunt imun la orice fel de otravă... Trebuie să aveţi încredere în mine. Deocamdată, eu sunt singurul dumneavoastră subaltern...” „Dumneavoastră, subaltern!? Am impresia că-i invers...” replicam, căutând să-i intru în voie. „Cine ştie, răspundea şoferul, e posibil să aveţi dreptate. Ştiţi cum e la o ambasadă... Tot ce se vede e doar de faţadă. Adevăratele mişcări se fac pe dedesubt. Diplomaţia lucrează cu aşii scoşi din manşetă. Niciodată nu ştii cu cine joci. Când arunci cărţile pe masă, trebuie să fii pregătit să vezi şi jocul ce se desfăşoară dedesubtul ei. Mă înţelegi? De aceea, niciodată nu poţi afla cine conduce misiunea. Întotdeauna sunt doi ambasadori. Unul vizibil, altul invizibil, care controlează totul. Cel vizibil e doar o marionetă. El se mişcă în funcţie de ceea ce-i dictează celălalt. Ambasadorul oficial participă la recepţii. Primeşte vizite şi transmite spre centrală anumite chestiuni. Ambasadorul neoficial acţionează din umbră. El e mereu ascuns. Poate lua chipul unui portar, al intendentului sau se poate ascunde în spatele unui şofer... El deţine, la drept vorbind, toată puterea...” „Nu cumva chiar dumneavoastră sunteţi ambasadorul invizibil?!” „Nu am văzut până acum, de când sunt la misiune, şi sunt de câţiva ani buni, nici o excelenţă invizibilă. E posibil să fi trecut pe lângă ea, dar nu i-am simţit puterea. Şi chiar dacă aş presupune, prin absurd, că aş fi fost investit cu o astfel de putere, vă daţi seama că nu aş avea cum să vă mărturisesc. Aş căuta ca faptul acesta să rămână o taină pentru toţi. Inclusiv pentru mine... Ambasadorul invizibil e ca un păianjen ce vânează întinzându-şi plasa în întuneric. El nu se arată niciodată în lumină, căci dacă s-ar arăta, puterea lui ar fi anihilată de la sine. Mă înţelegeţi?!” Nu prea înţelegeam toată sofistica şoferului, dar nu m-am încumetat să-l contrazic. Şi nici nu i-am pus alte întrebări, menite să dezvăluie misterul... „Haideţi să nu mai vorbim despre acest subiect”, propunea el. Subiectul însă revenea destul de frecvent în conversaţiile noastre. De fiecare dată, domnul Bantoş venea cu un alt amănunt, cu câte o precizare, a căror menire era să mă facă să înţeleg că puterea supremă în ambasadă o deţine el. Făcea aceasta într-un mod subtil, fără să îngroaşe liniile. Nu-mi dau seama cât adevăr şi câtă fantasmagorie se ascundeau în cuvintele sale. Tot ce-mi spunea, avea un dublu înţeles... În fine, te vei întreba, desigur, ce s-a întâmplat cu el. Şi cum s-a încheiat războiul dintre şofer şi corpul diplomatic... În fiecare zi atmosfera din ambasadă devenea din ce în ce mai tensionată. Un timp, domnul Bantoş s-a bucurat de protecţia ambasadorului, care, uzând de autoritatea funcţiei pe care o deţinea, a încercat să dezamorseze conflictul. Văzând însă că încercarea sa nu duce la nici un rezultat, a fost nevoit să ceară revocarea lui din post. Bantoş a fost prima victimă. Primul şobolan sacrificat. După plecarea lui de la ambasadă, lucrurile au mers însă din ce în ce mai rău. Conflictele din cadrul personalului au devenit tot mai acute, astfel că o mare parte din colegii mei au fost nevoiţi să plece de la misiune. Ambasada parcă era bântuită de blestem. Un duh rău plana deasupra ei. Cei de la centrală îşi luaseră mâna de pe noi. Fondurile alocate deveneau din ce în ce mai subţirele. Ni s-a dat să înţelegem că misiunea pe care o aveam de îndeplinit era una fără prea mare importanţă. După un an şi jumătate de la plecarea lui Bantoş de la post, în ambasadă mai rămăseseră portarul, soţia lui, ce ocupa post de femeie de serviciu, de bucătăreasă, secretară şi curier, şi eu, drept interimar... Umblam dintr-o cameră în alta a imobilului, dintr-un salon în altul, copleşit de aerul apăsător ce plutea în interiorul şi în afara misiunii. Aveam impresia că cei de la centrală aproape că uitaseră de existenţa mea. Mă vei întreba dacă ştiu ce s-a întâmplat cu şoferul după ce a plecat de la post. Un timp a stat la centrală. Apoi a plecat la o altă misiune. Într-o ţară exotică, unde se află şi acum.

Figura lui îmi stăruie în minte. Mereu îmi amintesc de ziua când a plecat de la ambasadă. Şi-a făcut rondul prin toate birourile, luându-şi rămas bun de la fiecare, urându-i fiecărui diplomat misie uşoară. Avea un aer detaşat, părea satisfăcut de sine. Ajuns în salonul de recepţie, a îngenuncheat, sărutând ceremonios steagul tricolor. Apoi a dat mâna cu ambasadorul şi a ieşit. Afară îl aştepta camioneta, unde se aflau soţia, cele două fiice, şi tot calabalâcul împachetat în saci. Ieşind pe poartă, a claxonat îndelung. Nu am înţeles pe moment semnificaţia acestui gest. Mai târziu, mi-am amintit că astfel de semnale se fac, de obicei, la înmormântări. Ne făcu semn fluturând în mînă o batistă, ca şi cum şi-ar fi luat rămas bun de la nişte morţi...

O altă figură a fost Alexei...