Poetul Gh. Izbăşescu s-a izbăşit toată noaptea. L-am văzut mai întîi stînd în pat în capul oaselor. Apoi, tot în pat, pe jumătate înfăşurat în plapumă, luînd poziţia lumînare. Globii oculari i se zbăteau nefiresc sub pleoapele imense, care îi astupau o mare parte din obraz, cealaltă fiind acoperită de buze. Ridicîndu-se pe vîrful picioarelor, poetul căuta să ajungă cît mai aproape de lustra stinsă, luminată de razele lunii. Buzele sale vinete, umflate ca nişte anvelope, mormăiau ceva nedesluşit, în timp ce din gîtlej răzbătea un horcăit lugubru. Mi-am asuptat urechile şi m-am răsucit în pat, astupîndu-mi faţa cu o pernă. N-a ajutat la nimic. Sforăitul devenise tot mai persistent. Era ca şi cum cineva, undeva (pe cîmp?) ar fi pocnit din bici şi brusc cerul s-ar fi acoperit de nori înspăimîntători din care ar fi izbucnit tunete şi fulgere. A fulgerat mult şi bine şi a tunat îngrozitor. După care a început să plouă cu picături mari ce loveau parchetul ca pe un acoperiş spart. Asta, desigur, în închipuire. Treptat, ploaia s-a transformat în lapoviţă şi lapoviţa în ninsoare. Crivăţul a început să se tînguie împodobind pereţii cu un strat gros de promoroacă. Mă apucaseră fiorii. Totuşi, am încercat din răsputeri să adorm, înşurubîndu-mi degetul arătător în cochilia urechii drepte, cea stîngă fiind înfundată-n pernă. Îmi ţineam ochii închişi şi dinţii încleştaţi, înjurîndu-l în gînd pe prietenul meu, poetul Liviu Ioan Stoiciu, care dormea undeva alături, într-o cameră aerisită, împărţind „patul cu sine însuşi”. Organizatorii Festivalului de Neoavangardă insistaseră ca şi Lis să ocupe o cameră dublă, dar el a preferat, din motive oarecum obscure, una single, plîngîndu-se de insomnii şi spunînd că, „în general, el nu suportă pe nimeni noaptea în preajma sa, deoarece e bîntuit de umbre…”. Aş fi vrut să văd şi eu ce fel de umbre îl bîntuiau pe Lis, drept care am bătut în perete, strigînd: „Liviu, cumva ai adormit?!”. „Nicidecum, mi-a răspuns vocea subţire a poetului, răzbătînd ca dintr-un difuzor prin peretele vecin…”. „Atunci ce faci?”. „Am nişte crampe la stomac, de-mi vine să urlu…”. „Aşa zice întotdeauna cînd îl apucă inspiraţia”, răspunse în locul său, cu o voce de bariton, tovarăşul meu de cameră…”. Adăugînd: „E un iezuit…” . „Iezuit pe dracu,” răsună cu aceeaşi claritate vocea lui Lis…”. Deja a scris, la dicteu automat, trei sferturi de poem, şi acum, în timp ce noi vorbim, se străduieşte, invocînd spiritele morţilor, să termine şi celălalt sfert,” mormăi, stînd în poziţie lotus, cu pijamalele vîlvoi, poetul Izbăşescu…”. „De unde ştii?” l-am chestionat „Cum, de unde,” se miră acesta, „odată ce însuşi spiritul meu îl vizitează…”. „Dar bine, am adăugat, doar tu eşti viu, prin urmare, spiritul tău se află aici, nu în camera vecină…”. „Presupui,” bolborosi acesta,”dar nu eşti sigur, nu-i aşa?”. „Aşa este,” am zis „Vezi,” spuse cu reproş poetul. „Păi cum să nu mă îndoiesc, dacă te văd stînd într-o astfel de poziţie!?”. „Dar în ce poziţie stau?”, făcu acesta nedumerit, continuîndu-şi sforăitul. „Cum, adică în ce poziţie? În poziţia lui Budha… Şi cu toate astea tragi nişte aghioase de dărîmi pereţii…”. „Asta aşa-i,” confirmă cu o voce senină Lis. „Cum adică stau în poziţia lui Budha?”. murmură uşor nedumerit poetul, oprindu-şi, pentru cîteva clipe, respiraţia şi horcăind într-un asemenea hal, încît am crezut că îşi va da dintr-un moment în altul duhul... „Crezi că asta-i poziţia lui Budha?!”. Am aruncat o privire în direcţia buclucaşului meu tovarăş de noapte. Gheo Izbăşescu stătea în aceeaşi poziţie, numai că nu cu capul în sus, ci în jos. Tălpile sale mari, nefiresc de albe, aproape că atingeau tavanul…” .„Sînt bîntuit acum de spiritul lui Lis,” zise el. „Dar cu spiritul tău ce se întîmplă?” am întrebat. „Spiritul meu,” răspunse el, slobozînd sunete ciudate, ce imitau fornătitul unui cal, „hălăduişte acum pe alte meleaguri…”. „Dar parcă spuneai că umple camera lui Lis…”. „Camera lui Lis e bîntuită acum de alte spirite, superioare, ce vin de sus, dar şi de jos…” . „Într-adevăr,” se auzi din nou, răzbătînd prin tapet, vocea foarte subţire a lui Lis, „inspiraţia îmi vine de sus, dar există şi forţe de jos ce-o animă…” . „Şi spiritul tău, în ce loc se află?” l-am întrebat pe Izbăşescu. „Spiritul meu planează în alte sfere,” mi-a răspuns rotindu-şi globii oculari în gol. „Încearcă să te concentrezi şi să răspunzi mai clar,” l-am sfătuit. Între timp, poetul abandonase poziţia de Budha întors, stînd în poziţie mamut, cu trompa înfiptă, ca o ventuză, în tavan. Confuz din pricina nesomnului, mi-am turnat din sticlă un pahar de vin de culoarea amurgului… „În cinstea ta,Gheorghe!”, i-am zis. „Să-ţi torn şi ţie unul?” , l-am întrebat apoi punînd paharul golit pe noptieră. „Nu obişnuiesc să beau în timpul somnului, şi aşa am halucinaţii,” răspunse poetul. Prin peretele despărţitor, se auzi vocea lui Lis, care recită în transă versurile: „Vine un vuiet mare din viitor, care/ îmi provoacă halucinaţii cu copii mici cu capete/ tăiate… Simt pe spinare ceva asemănător unei şopîrle uriaşe sau unei coame de cal/ zburlite…// Cotropit de putreziciune/ şi de alcool/ voi depune mărturie că toate formele de viaţă nu sînt decît simple/ variaţii pe aceeaşi temă – cauză a propriei alterări…”. „Va să zică aşa,” murmură poetul somnambul, trecînd din poziţia mamut în poziţia fetus, , „deci, noi sîntem cauza propriei noastre degradări…” „Acesta-i adevărul,” zise dincolo de perete Lis, învîrtind între degete mosorul cu aţă albă. „Atunci, dă-mi voie să mă reproduc şi eu”, bolborosi poetul, recitînd, la rîndu-i, cu o voce cavernoasă: „Mă uit la capul meu cum levitează prin sufragerie/ ca la coroana lunii/ şi carnea mi se umflă/ (urmare a vremurilor care şi-au ieşit din ţîţîni)/ potrivit fluxului şi refluxului magnetic/ menit să dreagă celulele buimace/ din trupul muzei ce trebuie să nască/ nu însă înainte de a-mi arăta sînii…”. „Despre ce sîni, despre ce muză vorbeşti?”. întrebă din camera vecină Lis. Şi fără să aştepte un răspuns recită, cu o voce ca glaspapir: „în casa de sănătate (a morţilor vii, n.n.) în/ care se deznoadă toate nodurile şi se descuie toate lacătele/ ca să se desfacă toate închieturile trupului… /năduşeşti tu, femeie, ce satisfaci/ toate poftele acestei lumi/ nesăţioase, hămesite, împodobite cu pene de răţoi în dreptul urechii…/ În inconştinţa ta minerală…” . Vocea lui Lis, venită acum parcă dintr-un alt tărîm mai pomeni de „femei-cireş înflorite şi scuturate” la picioarele noastre, de nu ştiu care lampă şi nu ştiu ce bărci, pomeni despre ultima lumînare aflată „pe vîrful dealului”, despre nu ştiu ce umbră ingrată şi despre nu ştiu ce toiag cîrmuitor, iar la sfîrşit, propuse: „Cum sufletele noastre, la ora asta, au reuşit să se strecoare prin sita ordinii de sus, haideţi să ne schimbăm pînă mîine între noi trupurile obosite de odihnă…”. „N-ar fi rău”, am zis să trec măcar pentru cîteva ore în locul tău şi tu în locul meu, ca să simţi pe propria ta piele cum se doarme într-o cameră dublă…”. Ascultîndu-mă, poetul Izbăşescu se opri o clipă din sforăit, adoptînd aceeaşi poziţie budhistă. Pauza nu dură, într-adevăr, decît o clipă, după care maşina de sforăit Izbăşescu se declanşă din nou. Lis tăcu, iar eu am început să urlu. Cînd furia mi se mai stinse, am auzit cîteva ciocănituri în peretele din stînga, unde se odihnea nu Lis, ci criticul Al. Dobrescu, participant şi el la Neoavangardă. După ciocănituri, se auzi şi vocea calmă, chemînd lumea la ordine: „Ei, gata băieţi, propuse criticul, eu zic să vă culcaţi, lecţia de poezie s-a terminat…”. Am răsuflat adînc şi am adormit…