„Mâinile, degetele, picioarele, toate devin o problemă greu de rezolvat azi”, spunea, cu puţin timp înainte de moarte, părintele teatrului absurd, Eugene Ionesco.

Bătrâneţea a fost una din problemele existenţei lui. O problemă pe care dramaturgul a studiat-o întorcând-o pe toate feţele. Propriul său trup a fost supus unei observaţii minuţioase. El a devenit un fel de arenă shakespereană în care în loc de personaje (actori) evoluau diferite stări, gânduri, ce se animau atunci când un organ sau altul intra în disfuncţie. Citind aceste scurte observaţii, gândul te duce şi la blestemele lui Iov şi la neputinţa lui Lear şi la melancolia lui Falstaf sau la retorica lui Hamlet.

Dar nu numai bătrâneţea a constiuit o problemă de studiu pentru autorul Rinocerilor sau relaţia dintre Eu şi Cosmos (mereu acest Eu de care nu ne putem dispensa nici atunci când medităm la viaţa de dincolo, presupunând că ea există şi că Eul nostru se leapădă acolo de toate atributele sale, rămând totuşi acelaşi eu, fără să adopte o altă identitate. (În fond cum ar putea-o adopta, o identitate se adoptă de la sine putere? E un datum?), nici relaţia dintre om şi Dumnezeu, ci o mare problemă a fost moartea.

Această ecuaţie a morţii a căutat s-o dezlege dramaturgul Eugen Ionescu în ultimile zile ale vieţii sale.

„Nu apărem pe pământ pentru a trăi – scrie el. Apărem pentru a pieri şi a muri... `nainte, sculându-mă în fiecare dimineaţă spuneam: slavă lui Dumnezeu care mi-a dăruit încă o zi. Acum spun: încă o zi pe care mi-a retras-o. Ce-a făcut Dumnezeu din toţi copiii şi din vitele pe care i le-a luat lui Iov?”

Adică: nu a făcut nimic? Chiar nimic? A luat fără să-i folosească la nimic? Le-a risipit în aer? Dar poate era nevoie de această rispire pentru a face ca aerul să rodească? Să rodească ce? Un răsărit splendid de soare. Sau un apus al lui... Sau le-a luat pentru a crea o altă existenţă. Mergând pe acest fir al deducţiilor, ne-am putea întreba: din toţi fiii şi din toate vitele lui Iov a creat acest Dumnezeu, care ni se spune că e atât de bun, măcar un fir de iarbă? Sau le-a risipit în vânt?

Iată şi o altă întrebare, mai limpede: viaţa se hrăneşte cu viaţă. Dar moartea se hrăneşte cu moarte? Prin moarte viaţa creează viaţă? Lucrează doar chimia şi biologia? Sau lucrează şi spiritul? Murind, celule dintr-un trup dau naştere altor celule care unindu-se între ele alcătuiesc alte trupuri sau devin sol pentru hrana lor.

Dar celulele sufletului se perpetuează şi ele? Se divid? Se transformă? Din om trec în vierme şi din vierme în om?

Răspunsul ar fi: nici un fir de iarbă n-a creat Dumnezeu din copiii lui Iov şi din vitele lui. Ci le-a lăsat pradă secetei şi vântului ce bate prin Apocalipsa lui Ioan...

Dacă-i aşa, atunci pentru ce i-au trebuit lui Dumnezeu vieţile copiilor şi vitele lui Iov? De ce nu le-a lăsat la locul lor? La ce i-a folosit suferinţa, disperarea prin care a trecut un om care l-a preaslăvit în sufletul său şi nu s-a lepădat de el nici măcar atunci când la îndemnurile Satanei, Dumnezeu s-a atins de trupul lui, acoperindu-l de bube fumegânde?

Pe Dumnezeu l-am mai putea întreba: ce-a făcut din spiritul lui Iov? Ce-a făcut din Isaac, Avraam şi Iacov? Ce-a făcut din Moise, din Goliath şi din regele David? Din Solomon. Ce-a făcut din Homer? Ce-a făcut din Sofocle? Ce-a făcut din Aristotel, din Arhimede, din Euclid, din Socrate şi din Platon? Ce-a făcut din Dante? Ce-a făcut din Shakespeare? Din Eminescu al nostru, din Creangă şi chiar din Caragiale ce-a făcut? Ce-a făcut din Ionesco şi Cioran? Măcar a aşezat cenuşa lor lângă cea a lui Nietzsche, cel care a încercat să creeze supraomul?

Ce-a făcut din umilele fire de iarbă? Dar din splendidele lanuri de grâu ce se leagănă în bătaia vântului pe câmp?

Acuma unde sunt ele şi la ce-i folosesc dacă nu sunt nici măcar praf şi pulbere? Oare îi sunt mai de folos acolo unde sunt sau nu sunt, decât dacă ar fi rămas aici?

Ce face Dumnezeu din materie după ce-o deposedează de suflarea ce-o animă?

Plămădeşte alt chip, alte forme? De ce fiinţele se nasc doar o singură dată? De ce unul e mereu altul? De ce există identitate în univers dacă orice particulă piere iremediabil?

Ce face Dumnezeu cu spiritul care părăseşte materia? Îl lasă să piară?

Există vreo diferenţă între a muri şi pieri?

La aceste întrebări a încercat să răspundă Eugen Ionescu. Răspunsurile pe care şi le-a dat nu i-au folosit la nimic. După cum la nimic nu i-a folosit umorul, sarcasmul, plictiseala, disperarea, modul său unic de-a privi lumea. Toate încercările sale de-a ajunge la o concluzie clară s-au soldat cu eşec. Şi fiindcă în ciuda tutoror strădaniilor minţii şi a simţurilor sale nu a reuşit să rezolve „problema” dispariţiei complete, nici a degetelor, nici a mâinii, nici a picioarelor şi nici a inimii, părintele absurdului şi-a pregătit sufletul pentru o ultimă încercare: trecerea pragului dintre viaţă şi moarte.

Propria sa moarte a pus capăt tuturor îndoielilor. A rezolvat toate problemele sale. Sau doar o parte din ele. Unele au rămas însufleţind literele cărţilor sale. Ele stăruie acum în mintea noastră.

„Unde s-au dus cu toţii, se întreba el. Să spui că nu sunt nicăieri ţi se pare aburd. Să spui că sânt undeva e imposibil...”

Meditând la dispariţie, cu câteva decenii înainte de Ionescu, în Apocalipsa timpului nostru, Vasili Rozanov scria: „Apune viaţa, nu pot s-o reţin. Şi nu vreau s-o reţin. Cum s-a schimbat tot sensul odată cu schimbarea situaţiei! Acum nu mai vreau distracţii, plăceri. Iată ora când virtutea e mai dulce ca plăcerile....” Şi: „Dacă îmi va ţine cineva o cuvântare de slavă «deasupra mormântului descoperit», voi sări din groapă şi-am să-i trag o plamă.” Aceasta fiindcă după Rozanov: „Nimeni nu e demn de laudă. Orice om e vrednic doar de milă...”

Nu-i aşa?!