Farmecul vieţii, dar şi al istoriei, constau în aceea că viaţa, ca şi istoria, nu au sens. Viaţa e o îngemănare de pulsiuni contradictorii, de haos şi de ordine. De naştere şi moarte. De înflorire şi decădere. Aceste pulsiuni, care fac ca lumea să meargă înainte,chiar şi atunci cînd ea merge înapoi, sînt concentrate în orice nucleu, în orice atom. Ele se manifestă atît la nivelul părţilor sau al întregului organism social, dar şi uman. A crede în obiectivitatea istoriei constituie o nebunie. Viaţa seamănă cu un cazan în fierbere, în care se produc mutaţii în orice clipă. Istoria consemnează doar procesul în aparenţă logic al acestor frămîntări. Ochii istoricului se opresc asupra punctelor în care temperatura ce animă societatea atinge cote neobişnuite. Istoria priveşte lumea de la distanţă în timp. Călăuzit de raţiune, el încearcă să lase de o parte evenimentele nesemnificative, pentru a se concentra asupra celor ce par semnificative. El e un colecţionar de crisalide încrustate în magma timpului sedimentat în memoria colectivă. Fascinat de evenimente, istoricul se transformă în romancier sau în poet. Nu-i lipseşte, desigur, latura vizionară. Chiar consemnînd la rece faptele, el se lasă atras de abisul lor. Cronologia nu-l salvează de la un anumit patos. Cît priveşte interpretarea, el nu poate ocoli subiectivitatea ce-l animă în acel moment. Istoria e un ierbar ce adună între pagine sale îngălbenite evenimente, date şi personaje, ajunse în stadiu de relicve. E o colecţie de simboluri şi metafore ale căror sensuri se tocesc şi se reîmprospătează în funcţie de lumina pe care timpul prezent o aruncă asupra trecutului mai mult sau mai puţin îndepărtat. În acelaşi timp, istoria este o carte deschisă pentru literaţi şi pentru oamenii preocupaţi să-şi înţealeagă rostul în lume. Ca şi natura ce ne înconjoară, ea ne incită spiritile şi ne îndeamnă la reflecţii. „Şi sufletul cînd vrei să-l cunoşti – spune Platon în Alcibiade – trebuie să-l priveşti în alt suflet.” Pentru a ne cunoaşte mai bine epoca în care trăim, trebuie s-o privim raportîndu-ne la altele ce s-au succedat de-a lungul timpului. În unele din ele vom găsi anumite linii şi trăsături commune. Adunîndu-le la o laltă, vom putea înţelege mai profund evenimntele ce s-au derulat şi se derulează în preajma noastră.

…Răsfoind anul trecut revista Vatra, am avut plăcerea să găsesc în paginile ei un grupaj de versuri semnat de Octavian Soviany, intitulat, foarte incitant, Marii oameni ai revoluţiilor. Poeziile m-au surpins prin graţia şi prospeţimea lor. Ele m-au dus cu gîndul la la Kavafis, dar şi la Comedia literaturii a lui Petru Romoşan. Referindu-se la autorul grupajului, Nora Iuga atrăgea atenţia asupra faptului că Soviany e un scriitor şi personaj complex şi contradictoriu, care experimentează mereu alte formule literare. El „simte nevoia imperioasă de-a se exprima pe sine sub toate formele şi înfăţişările posibile. Şi o face la fel de bine şi cu mască, şi fără mască.” Nora Iuga se referă, desigur, la măştile ce ţin de scriitură. Căci, în viaţa de toate zilele, notează ea, „omul Soviany, spre dezavantajul său nu poartă mască niciodată”. Înlăuntrul său coexistă, „insul cel mai umil şi cel mai orgolios, cristicul şi demonicul, un Mîşkin şi un Rasputin” îmbrăcaţi în acelaşi costum, uneori şifonat de trecerea timpului. Grupajul din Vatra cuprinde scurte reflecţii asupra unor personaje ce au schimbat cursul istoriei. Pentru a-i descrie mai bine, autorul îşi punea pe faţă „masca lor mortuară”, turnată din „carnea de tun din care marii oameni ai revoluţiilor şi-au sculptat monumentele” înainte ca paşii lor să se amestece cu noroiul şi sîngele mulţimii… Iată cum apare, în viziunea lui, călăul anomin, simbolul marilor călăi, ce au împins masele spre ştreang, spre plutonul de execuţie sau ghilotină: „În ciuda meseriei mele dezgustătoare/ am fost ca şi voi şi – martor mi-e Dumnezeu -/ n-am iubit niciodată vărsarea de sînge.// Am spînzurat şi am frînt mădulare, apoi, timp de cinci ani, am mînuit ghilotina.” Fiind un cetăţean exemplar al Republicii, onorabilul Sanson ar fi dorit să fie mai degrabă „grădinar sau profesor de muzică”. Revoluţia însă l-a scos din anonimat. Conştinent fiind că prezenţa sa impune teamă şi dezgust, călăul Revoluţiei abordează o mină sobră: „N-am zîmbit niciodată/ şi nimeni nu mi-a strîns mîna”, constată el. Pentru a se relaxa, în orele libere, Sanson exersează cîntînd la un instrument muzical. Pasiunea nu-l impiedică să-şi exercite meseria cu acribie şi răceala unui mecanism, programat să execute o mişcare la o anumită oră. Totuşi, ea îi provoacă, uneori şi angoasă: „O singură dată am fugit/ de pe eşafod – din pricina unui gît de femeie subţire şi arcuit ca un gît de vioară…” . Aceeaşi angoasă îl împinge să aşeze în faţa oglinzii vioara sub bărbie şi să-i mîngîie cu delictaţe nesfîrşită strunele…

Dacă pentru Sanson execuţia semănă cu un concert, pentru doctoral Murat „politica bună”, în sens de eficeintă, e asemănătoare cu o „lecţie de chirurgie”. Studiind medicina, el a înţeles că în societete, ca şi în medicină funcţionează aceleaşi legi şi că „orice mădular cangrenat/ trebuie extirpat fără milă”. Jean Paul e un radical, care urăşte jumătatea de măsură. El îi detestă pe „domnişorii ce strîmbă din nas/ la mirosul de sînge” şi se simte aproape „de dulgherii şi de măcelarii” ce umplu pieţele, „de femeile din popor/ care sucesc fără ifoase gîtul unei găini…” Cînd asasinul său îi împlîntă în baie cuţitul între omoplaţi, iacobinul, atins de lepră, continuă să-şi scarpine zgaiba de la picior. Arhenghelul Revoluţiei, Saint-Just, în tinereţea sa, a locuit într-o cameră tapetată în negru, pe care a umplut-o cu versuri. A murit virgin, scuipîndu-şi cu dispreţ „capul/ în coşul călăului/ ca un bărbat care-şi varsă sămînţa/ într-o femeie…”. Lui Marx, i-a plăcut, în schimb, mîncarea şi băutura. Moartea l-a deposedat de toate plăcerile trupeşti, dar nu i-a schimbat pasiunea pentru politică. Dormindu-şi somnul de veci, el vorbeşte cu viermii, cărora le predă lecţii de dialectică. Aceasta fiindcă, după concepţia lor, „omul e cel mai preţios capital”, care trebuie consumat „cu dragoste şi grijă”. Mai discret, Engels se mulţumeşte să trăiască în umbra lui Marx, avînd totuşi grijă să devină şi tatăl copiilor acestuia. În urma lui au rămas „doar un vraf de broşuri/ şi puţin praf”, pe care, din cînd în cînd, vîntul îl aduce în cărţile de istorie, pentru ca tot el să-l măture de acolo. Rosa Luxemburg a „trăit multă vreme singură” înconjurată de bărbile lungi şi aspre ale unor conspiratori de profesie, care, stînd zile în şir „în faţa scrumierelor pline/ de mucuri”, vorbeau despre socialism şi despre revoluţia universală. Călcată în picioare de cizmele ostaşilor germani („nu din pricină că era era comunistă, ci pur şi simplu pentru faptul că era femeie”), în momentele cheie ale istoriei, printr-un efort suprem de voinţă, ea „reuşeşte să-şi scoată pămîntul din gură/ şi să cînte, în şoaptă, Internaţionala…”. La distanţă de mii de kilometri de ea, închis într-un sicriu de cristal, îşi doarme somnul de veci Vladimir Ilici Lenin, un alt „arhanghel nemilos” al revoluţiei proletare. În nopţile lungi cu lună, plin de invidie, el se gîndeşte la tovarăşii săi de luptă: ei s-au acoperit cu pămînt, iar el a rămas „la vedere”. Statul „ce urma să dispară” i-a pus la dispoziţie o armată întreagă de specialişti, meniţi să-i cosmetizele trupul. Iosif Vissarionovici îşi are şi el angoasle sale. După ce i-a învăţat pe toţi ce înseamnă frica şi neputinţa, observă că acum nimeni nu mai trăieşte sub teroarea sa. Altădată, „femeile simple îi ţineau/ fotografia în Evanghelie”, azi ţin acolo un simplu semn de carte. Cîteodată, o frunză. „Oare de ce – se întreabă el – am vărsat atîta sînge degeaba?”. Răspunsul e: „Am făcut toate acestea pentru că istoria are mereu nevoie de sînge…”.