—Să nu mă înţelegi greşit, spuse prietenul meu, Călătorul, scuturându-şi scrumul din trabuc pe nisipul umed. Generaţia noastră a pierdut contactul cu transcendenţa. Şi faptul acesta mă face să mă simt culpabil... Culpabil faţă de cine? Nu ştiu. Probabil faţă de mine. De multe ori stau şi mă întreb: cui foloseşte transcendenţa asta cu care ne batem mereu capul? Îmi pun astfel de întrebări şi nu ajung la nici un răspuns. Intru deseori în câte o biserică. Dau să mă rog, dar rugăciunea nu stârneşte înlăuntrul meu nici un ecou. Mă rog doar ca să mă rog. Ascult cu atenţie şi, aş spune, cu smerenie slujba. Fac eforturi să particip la ea. Dar sufletul meu rămâne nemişcat ca o stană de piatră. Cum să crezi şi în ce? Cui îi foloseşte rugăciunea şi în ce mod?! Rugăciunea îţi întăreşte spiritul. Îţi fortifică voinţa. Dar şi orgoliul. Şi mândria. Şi atunci, la ce bun?! Orice ai face, tot păcătuieşti. Te învârţi într-un cerc vicios, cauţi o portiţă de scăpare, dai peste una, o deschizi şi vezi că în spatele ei e zidul. Te repezi spre alta, şi iar dai de acelaşi zid. Îţi dai atunci seama că nu există nici o şansă de scăpare şi, în sfârşit, te resemnezi... Dar, fiindcă veni vorba de iertare, Dumnezeu te iartă oricum, cu sau fără rugăciune. E nevoie doar de-o clipă de căinţă şi ai fost iertat. Aşa cred eu. Lui Dumnezeu, dacă există, şi eu cred cu tărie că există, îi e indiferent dacă te rogi sau nu. Merg an de an în noaptea de Înviere la biserică. Privesc cum lumea cântă la unison Canonul Paştelui şi nu înţeleg nimic. Nu înţeleg nici cuvintele, aud doar o înşiruire de sunete, ce se rostogolesc în aerul îmbibat cu miros de lumânări şi de tămâie, şi mă întreb mustrându-mă în sinea mea: oare eu de ce nu sunt ca alţii? Dar de unde ştiu eu ce simt alţii? Poate că şi ei nu cred, dar cântă şi se închină, fiindcă aşa au fost învăţaţi să facă?! Rugăciunile pică în sufletul meu ca într-un puţ secat. Încerc să-mi sondez sufletul, căutând să-i măsor adâncimea. Îmi închipui eul lăuntric ca pe un puţ fără fund. El e însă placat nu cu pietre sunătoare, ci cu bucăţi de pâslă, menite să înăbuşe orice ecou. Cuvintele care pică în interior nu reverberează, ci se înfundă în pori, devenind amorfe... E ceva inert. E ceva imens. E ceva pâclos în mine... Greu de definit... Îi privesc pe ceilalţi cum cântă şi se bucură şi îmi vine să strig mereu: „Eu de ce nu sunt ca voi? Eu de ce nu cred? Eu de ce sînt oaia neagră?!” Chestiunea e că nici măcar oaia neagră nu sînt. Ci doar una gri. Nedefinită. Alteori, mă trezesc întrebându-mă în sinea mea: oare totul nu-i decât materie? Şi dacă totu-i materie, atunci cuvintele şi stările ce ne animă sufletul cui folosesc? Şi în fond ce este sufletul? E şi el alcătuit dintr-o îngrămădire de atomi şi de silabe ce se adună şi se împart şi se despart pentru a ne crea iluzia că putem percepe şi chiar defini realitatea din jur? Dar dacă materia nu-i totul sau nu chiar totul, atunci ce-i de făcut? Poate că materia nu-i decât o stare a spiritului?! A cărui spirit? A celui suprem, îmi zic. Dar ce e spiritul suprem? Cum ce? E acel gol din care izvorăşte totul... Dar eu ce sunt? Un mic gol însufleţit, care îşi pune întrebări, ce reverberează în interiorul golului mai mare... Mă frământ şi nu ajung la nici un răspuns. În afară de Tatăl Nostru nu ştiu nici o rugăciune! Intru în biserică şi stau în faţa icoanelor. Mă închin. Aş vrea să mă spovedesc, să spun tot ce am pe suflet, să vorbesc cuiva despre necredinţa de care sunt cuprins... Ar trebui să mă spovedesc, dar în faţa cui? Cine e interesat cu adevărat de suferinţa mea? Poate că e suficient să mă spovedesc în interiorul meu. De ce să mă dezgolesc în faţa altora? Stând întins în pat, îmi spun: Dacă suntem făcuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, înseamnă că putem să ne închinăm la propriul nostru chip şi să ne spovedim, târându-ne în genunchi, în faţa lui... Numai că, uneori, acest chip al nostru e o simplă caricatură. Nu o mască, ci caricatură...

... Stam deseori întins în pat şi îmi priveam rana de la deget. Şi pe măsura ce-o priveam degetul creştea. Cît geamul, cît dulapul, cît peretele. Rana mă doare şi mă bucur că mă doare. Durerea mă făcea să simt mai bine propriul meu corp. O mică parte din el. Partea care, tocmai din pricina durerii, se face mai mare decît întregu-mi trup. A exista înseamnă a suferi, îmi zic.... Cu cît suferi mai mult, cu atît trăieşti mai intens. Şi pornind de aici, mi-a trecut prin minte un alt gînd: Dumnezeul îşi face simţită prezenţa prin suferinţă. Cerul şi norii sînt ca o rană. Şi soarele ce răsare şi apune aşijderea. Dumnezeu suferă pentru orice gînd al nostru. Pentru orice faptă. Şi, odată cu el, suferă întraega materie, de la prima, pînă la ultima particulă. Fiecare particulă devine o rană deschisă. Imensă, nesfîrşită precum lumina, precum bezna, precum universul întreg...