Cel puţin zece din cei şapte sau opt miniştri ce s-au perindat la Ministerul Transporturilor de la Revoluţie încoace (nu i-am numărat, or fi mai mulţi, or fi mai puţini, oricum, tot aia-i) ar trebui spînzuraţi şi lăsaţi să atîrne, în bătaia vîntului, de-a lungul căii ferate ce leagă capitala de restul oraşelor risipite de-a lungul şi de-a latul nu prea întinsei, dar frumoasei noastre patrii, căci, într-adevăr, sub oblăduirea acestui minister s-a desfăşurat un jaf de proporţii, cumva unic în analele istoriei noastre suprarealiste. După aproape două decenii ce s-au scurs de la răsturnarea lui Ceauşescu, şoselele sînt într-o stare jalnică, podurile cad la prima suflare de vînt, iar calea ferată arată ca după o conflagraţie. Am spus zece din şapte sau opt miniştri nu de dragul paradoxului, ci am vrut să atrag atenţia asupra faptului că furtul a fost gîndit şi dirijat din umbră de oamenii situaţi mai sus decît cei care îndeplineau temporar rangul de ministru, nu am inclus, aici, în rîndul responsabililor şi secretarii sau subsecratarii de stat, nici directorii de districte şi regii, nici contabilii-şefi, nici alţi funcţionari ce au pus umărul la acest jaf ce s-a desfăşurat sub orice guvernare, aducînd ţara în stadiu de Guatemală a Europei. Citind aceste rînduri, unii vor spune că exagerez, că prezint doar partea neagră a paharului, nu şi pe cea plină. E posibil să fie aşa. Nu are rost să ne contrazicem. Mai bine să urmărim însă ideea pînă la capăt. De ce s-a întîmplat acest fapt? De ce unele dintre cele mai mari matrapazlîncuri s-au făcut în domeniul transporturilor? În primul rînd, pentru că domeniul e vast, iar specificul său permite un furt cu acte în regulă, uşor de sesizat, dar foarte greu de demonstrat. Să luăm, de pildă, în calcul asfaltările. Vă daţi seama cît se poate fura numai dacă torni un strat de asfalt mai subţire cu un milimetru decît prevede devizul? Transformată în bani, va ieşi o sumă astronomică. Mai sînt şi grosimile diverselor straturi de nisip, balastru, argilă şi tot ce se pune pentru consolidarea fundaţiei unei şosele. Nu sînt specialist în domeniu, ca să contabilizez toate subtilităţile unei hoţii ce se poate face fără să devii bătător la ochi. Mai sînt apoi lucrările de poduri, apeducte, marcaje, sistemul de semnalizare etc., etc. Toate acestea îţi umflă buzunarele, dacă ştii să ungi la timp şi cum trebuie roţile angrenajului politico-birocratic, oferind comision unui interpus, care, la rîndul său, din suma primită va păstra o mică parte pentru el, iar restul îl va transmite mai sus... Unde mai sus? Undeva sus... Cît mai sus posibil. Roadele unei astfel de operaţiuni se vor arăta în timp. Odată pătruns în sistem, vei intra în baza de date a ministerului, a guvernului, a parlamentului, a preşedinţiei (în funcţie de conjunctură), şi vei fi solicitat şi pe timp de secetă, şi pe timp de ploi. Adică vei participa la licitaţii, la unele doar ca simplu figurant (e nevoie şi de ăştia), la altele drept singurul cîştigător... În mare, am încercat să schiţez, în cîteva cuvinte, cum se pot cîştiga bani frumoşi în domeniul asfaltărilor, unde există, desigur, firme specializate atît în proiectare, execuţie, cît şi în cosmetizarea drumurilor... Cum se cosmetizează ele, nu are rost să mai vorbim.

Mai bine să facem acum un scurt excurs într-un alt sector diriguit de acelaşi minister: CFR-ul... Aici dezastrul e vizibil pentru orice ochi. Nu trebuie să fii analist, nici să posezi nu ştiu ce spirit critic ca să ajungi la concluzia că trăim într-o ţară în care indolenţa şi jaful fac parte din politica de stat. Cantoanele şi haltele au fost lăsate în părăsire. Geamurile au fost smulse de la locul lor, uşile şi ferestrele la fel. Pe acoperiş creşte iarba, pereţii decojiţi stau gata-gata să se prăvale. O parte din cărămizi au fost dizlocate de la locul lor şi abandonate de-a lungul drumului, ce şerpuieşte spre satul aflat undeva dincolo de dîmb. Gările arată ca după cataclism. Par să fi fost supuse unui bombordament atomic. De-a lungul căii ferate cresc buruieni şi maci. Priveliştea e atît de frustă, încît ai impresia că o parte din cîmpul necultivat s-a mutat înghesuindu-se între şinele de tren, în timp ce alta s-a surpat chiar în imobilul în care se aflau mai adineauri casa de bilete şi sala de aşteptare. Asta ce înseamnă? Asta înseamnă că de întreţinerea liniei ferate nu se mai ocupă nimeni. Şi mai înseamnă încă un lucru: că traficul de mărfuri s-a diminuat atît de mult, încît buruienele cresc în voia lor cea bună. Astfel de imagini nu le poţi vedea decît dacă vizitezi jungla africană. Numai că acolo dai peste girafe şi elefanţi, pe cînd la noi vezi pretutindeni garnituri întregi ce ruginesc în soare. Iar dacă te încumeţi să te apropii la doi paşi de ele, vei descoperi dormind sub roţi, înfăşuraţi în pungi şi saci de plastic, alături de cîinii de pripas, pe asistaţii sociali... Pentru mulţi dintre ei, calea ferată a devenit un adăpost stabil. Mai sînt apoi şi stoluri de grauri şi de vrăbii, ce-şi fac simţită prezenţa mai ales iarna, în timpul viscolelor, cînd vagoanele se umplu de zburătoare mici, dar foarte gălăgioase, care nu se ştie din ce cauză (fenomenul ar necesita un studiu special), ocolesc zona industrială, aflată în paragină şi ea, pentru a umple cu ciripitul lor, pe cît de vesel, pe atît de dezolant, garniturile de tren trase pe liniile moarte. E posibil ca păsările (îmi dau şi eu cu părerea), dintr-un fel de masochism primar, să încerce, cum se spune, pe propria lor piele, să sondeze pustietetea locului, transmiţîndu-şi una alteia impresiile asupra stării în care a ajuns societatea românească în epoca postcomunistă. „Sporovăială” lor exprimă bucuria că au găsit, în sfîrşit, un habitat atît de potrivit, dar şi o oarecare mirare că omul, cîndva călător şi stăpîn pe aceste compartimente, le-a lăsat pe veci în părăsire. E posibil să desluşim în ciripitul lor continuu şi mulţumiri sau poate reproşuri aduse vreunui fost sau actual ministru sau secretar de stat... Ţinînd cont că în ultima vreme tot mai multe stoluri s-au mutat de pe tarla în supermarketuri, dar şi în interiorul unor locomotive, eu aş propune guvernului să organizeze un performance insolit, care ar avea drept cadru CFR-ul, şi drept protagonişti nişte fantoşe ... Pe post de sperietori ar putea fi amplasaţi, din loc în loc, prin gări şi magazine, înalţii demnitari de stat; poate doar aşa, potopiţi de găinaţ din cap şi pînă-n picioare, reprezentanţii de frunte ai clasei noastre politice se vor deştepta şi ei, în ultimul moment, la realitate, descoperind nu fără uimire că singurele produse autohtone ce se găsesc în rafturi (dar pot fi văzute sărind de pe un picior pe altul în vagoanele de marfă) sînt tocmai aceste gălăgioase zburătoare... În rest, nici urmă de marfă românească, să tragi cu puşca şi nu dai peste nimic...

Gările se află de cîţiva ani în renovare. Peronul e murdar. În sălile de aşteptare, improvizate pe ici-colo, jegul e gros de un deget. Mereu se alocă fonduri şi, totuşi, imobilele rămîn în acelaşi stadiu de ruină... Şi asta aproape timp de douăzeci de ani. În fine, ce rost are să mai răscolim rahatul. Fiecare ştie cum arată gara. Ştie şi unde s-au evaporat fondurile. Ştie şi cum arată trenurile. Şi aici a avut loc un experiment, pe care acum orice călător îl simte pe propria sa piele. Nu de mult, am citit într-un ziar local o petiţie (a se citi pamflet) semnată de Dionisie Vitcu adresată Ministrului Transporturilor şi Comunicaţiilor, în care cunoscutul actor îi atrăgea atenţia ministrului asupra condiţiilor cu totul insalubre în care se călătoreşte în intercity Iaşi-Bucureşti, rugîndu-l să pună la dispoziţie o altă garnitură. Am citit-o ca pe un amuzament. Recent, însă, călătorind spre Bucureşti cu acelaşi tren, am simţit pe propria mea piele ce înseamnă cuvîntul „insalubru”. Condiţiile erau groaznice, nu insalubre. Am avut impresia că nu mă aflu într-un intercity, ci merg într-un vagon spre lagărul de exterminare de la Auschwitz. Cînd am coborît din tren, eram anchilozat. Picioarele îmi erau umflate. M-am bucurat, totuşi, că am ajuns nu la Auschwitz, ci la Bucureşti, în capitala României.

Şi acum, la final, o ultimă întrebare adresată aceluiaşi mi-nister: cum e posibil ca, în secolul vitezei, drumul de la Iaşi la Bucureşti să dureze 7 ore? Iar de la Iaşi la Timişoara 18? Şi cum e posibil ca din Bucureşti pe litoral trenul să meargă 6 ore? Prin urmare, sîntem sau nu o Guatemală a Europei?