Cu padre Mãrginean despre Anotimpul din Patmos

Într-o bunã tradiþie vizionarã ardeleneascã, dacã nu chiar maramureºeanã, cu molcome ºi, totodatã, neliniºtitoare sonuri, din care se aude þipãtul pãsãrilor ce strãjuiesc infernul, pardosit mereu cu fapte ºi gînduri bune, îºi articuleazã pãrintele Ioan Mãrginean (nãscut în judeþul Bistriþa-Nãsãud, nu departe de locurile unde au vãzut lumina zilei cîþiva mari poeþi ai neamului), versurile, pictînd cu pana muiatã în foc icoane în aerul înmiresmat de dulci miresme ale serii, cu un ochi atent la peisajul interior bîntuit de cai potcoviþi cu clopote, dar ºi de femei cu sîni ispititor ascunºi sub aripi, ºi cu celãlalt ochi întors spre ziua de mîine sau, mai bine zis, spre cea de apoi, unde Cel Preaînalt mãsoarã strigãtul neputincios al omului, þinînd în mîna sa o cumpãnã aplecatã de bãtaia uºoarã a vîntului cunoaºterii de sine ºi de Dumnezeu. Motto-ul sub care se deschide cel de-al treilea volum al sãu, Anotimpul din Patmos, apãrut la Ed. Brumar, la sfîrºitul anului 2010, este desprins din Apocalipsa lui Ioan: „Eu, fratele vostru ºi împreunã cu voi pãrtaº la suferinþa ºi la împãrãþia ºi la rãbdarea în El, fost-am în insula ce se cheamã Patmos, cãtre cuvîntul ºi pentru mãrturia Lui. Am fost în Duh în zi de duminicã ºi am auzit, în urma mea, glas mare de trîmbiþã, care zicea: Ceea ce vezi scrie în carte ºi trimite celor ºapte biserici: La Efes, ºi la Smirna, ºi la Pergam ºi la Tiatria ºi la Sardes, ºi la Filadelfia, ºi la Laodiceea. ªi m-am întors sã vãd al cui e glasul acela care vorbea cu mine…“ Ce înseamnã sã fii „în Duh în zi de duminicã“? Ce sã însemne altceva decît sã fii inspirat, ca sã percepi semnele pe care þi le trimite Cel Preaînalt sub o formã parabolicã? Poetul Ioan Mãrginean, retras pe insula parohiei sale, cautã, prin intermediul metaforei, sã descifreze aceste semne vãzute ºi nevãzute de care îi e bîntuit sufletul, aºternîndu-le cu migalã pe hîrtie, dar îºi dã seama cã, pe mãsurã ce cuvintele umplu paginile cãrþii, mintea omului complicã la nesfîrºit sensurile, în funcþie de starea de spirit de care e pãtrunsã, astfel cã mesajul divin, în loc sã fie descifrat, se complicã la fiecare nouã încercare de a-i pãtrunde înþelesul, iar Apocalipsa lui Ioan capãtã noi sensuri pentru fiecare generaþie ºi pentru fiecare om. „La poarta dintre lumi, scrie el, vãmuiam oameni fãrã chip,/ prin labirint toþi vorbeau despre boli/ ºi despre casele mari cît frãmîntãrile lor. Sînt tristeþi ºi tristeþi, mi-am zis, unul poartã în mîini chiar inima sa/ încãlzind-o cu lumînãri/ ce aveau lumina fierbinte…“ Poarta dintre cele douã lumi e purgatoriul. Aici intrã oameni fãrã chip, fãrã identitate, pãstrînd însã întipãrit în haloul vechilor trupuri ecoul unor amintiri mai vechi sau mai noi. Aici, “femeia cu ºerpi ºi faþa mozaicatã“ cotrobãie în somnul amintirilor poetului, ajuns sã treacã peste pragul imaginar al celor douã lumi, “iar învãþãtoarea din clasa întîi“ carã dupã ea “patruzeci de cãrþi ºi ghiozdanul“ plin de frunze. Cele patruzeci de cãrþi sînt, de fapt, cele patruzeci de zile pe care le petrece sufletul, trecînd dintr-un loc în altul, atunci cînd se desparte de trup. Îi mai rãmîn doar douã pentru contemplaþie ºi rememorare, cînd stã în prag ºi îºi deapãnã amintirile, cãutînd sã discearnã faptele bune de cele rele. Binele ºi rãul însã sînt atît de pãtrunse unul în altul, încît alcãtuiesc o singurã sãmînþã. Ar trebui sã consumãm o întreagã eternitate pentru a o decanta… Stînd la poarta dintre cele douã lumi, poetul cautã sã înþeleagã diferenþa dintre durata eternã ºi cea terestrã: “Îmi va fi greu sã alcãtuiesc propoziþii cu aici ºi dincolo ºi sã conjug verbul a pleca,/ ºtiind cã noaptea aceasta începe sã albeascã, sau cã iubitei mele i se aratã lumi noi, teritorii necãlcate“, unde “paºii se tãvãlesc în trupuri înaripate“ ºi unde “chipul din oglindã se scaldã în balta ochilor“ acoperitã de o vegetaþie putredã. În faþa aceleiaºi porþi, poetul îºi aduce aminte ºi de micul sãu Eden, alcãtuit dintr-o „ceaºcã de ceai bãutã dinaintea zilei“, din zobul „perfect peste calendare bãtute în perete în odaia de copil“, precum ºi din „firul de luminã sculptat în lampã“, alãturi de visul „cu îngeri ce-i coborau cãrþile din pod…“.

Analizînd poezia lui Ioan Mãrginean, un tînãr critic clujean, Luigi Bambulea, scria: Anotimpul din Patmos e locuirea celebrativã prin cuvînt a poetului, care, coborînd în infernul organic ºi înãlþîndu-se în paradisul viziunii, descoperã cã frumosul ºi adevãrul reprezintã acelaºi lucru“. Iar verbul incandescent al poetului  nu e altceva decît liantul ce le uneºte, construind din fiecare poem un templu, în care sînt adãpostite atît imaginile ce vin din trecut, cît ºi cele ce prefigureazã viitorul. De aceea, Apocalipsa lui padre Mãrginean e alcãtuit din sonuri reci ºi calde, dar ºi din linii dulci ºi melodioase, ce se onduleazã amestecîndu-se între ele, pentru a umple cu bucurie ºi durere retina ºi timpanul sufletului omenesc, cel pururi însetat de cunoaºterea de sine ºi de Dumnezeu.... În poezia sa fluturii danseazã pe timpanele muritorilor, în timp ce îngerii din tren întind mîna spre  „oraºul din margine de veac“ ce se pierde în depãrtare. Ca un saltimbac al timpului, poetul merge în urma lui, sãrind “fãrã ruºine într-un picior/ ca o pendulã“ care îºi þine ochii (a se citi cadranul marcat de ore) deschiºi“, ºoptindu-i, în ritmul bãtãilor inimii, cã “nimic nu e la voia întîmplãrii, cã acest “du-te ºi vino, ºi du-te ºi vino“ îºi gãseºte rezonanþã în dangãtul clopotelor, ce au menirea de a-i renaºte în fiecare clipã cuvintele, într-o altã dimensiune,  transcendentalã...

L-am cunoscut anul trecut la Casa Pogor; îmbrãcat în haine mirene, padre Mãrginean  venise din þinutul sãu natal sã salute cu o plecãciune adîncã sau poate sã binecuvinteze oraºul pãcãtos al poeziei, Iaºul. Privea cu atenþie acoperiºurile caselor, faþadele, copacii ºi cerul întins ca un cort albastru punctat cu cîþiva noriºori albi peste cele ºapte coline ale dulcelui nostru tîrg. Pãºea cu mare grijã pe trotuar, cãutînd sã depisteze cu privirea, dar ºi cu vîrful pantofului, urmele lãsate de marii înaintaºi, pe care n-ar fi vrut, pesemne, sã-i calce în picioare.... Ajuns în parcul Copou, a stat ºi a contemplat mult timp teiul eminescian, încins cu cîteva brîie de fier, care îl fac sã reziste vremurilor de restriºte în care trãim. Înalt, uºor aplecat pe spate, cu pãrul argintat, dar cu faþa încã tînãrã, albã, poetul mi se pãrea o figurã cunoscutã. Pãrea sã-l fi întîlnit pe undeva în perigrinãrile mele. Era însoþit de Ion Mureºan, de don Luigi ºi de doi tineri filozofi clujeni descinºi la Iaºi în scopuri culturale. Mai tîrziu, dupã ce l-am întîlnit la Cluj, mi-am dat seama cã figura lui ºi chiar modul sãu de-a fi îmi aduceau aminte de figura unui mare poet ardelean, Ioan Alexandru, pe care l-am întîlnit de cîteva ori la Iaºi. M-am uitat cu atenþie, nu era o simplã pãrere. Padre Mãrginean semãna, într-adevãr, cu autorul Infernului discutabil, dar ºi al Imnelor bucuriei, scrise cu atîta evlavie de marele poet intrat într-un nedrept con de umbrã postumã. Pãrea un Ioan Alexandru mai puþin expansiv, mai melancolic, aplecat spre cunoaºterea în amãnunt a tot ce-l înconjoarã. În timp ce urcam treptele parohiei, nu m-am putut abþine sã nu-i mãrturisesc impresia pe care mi-o fãcuse. Padre Mãrginean mi-a rãspuns punîndu-mi mîna pe umãr cu blîndeþe, îmbiindu-mã sã trec pragul casei sale.  „Toþi poeþii de pe lumea asta sînt fraþi. De aceea ºi seamãnã atît de bine unul cu celãlalt...Cît în privinþa asemãnãrii mele cu poetul Imnelor bucuriei, ne-am nãscut în acelaºi loc. În ceea ce priveºte asemãnarea mea cu Ioan Alexandru, ce aº putea sã spun? Ne-am nãscut în acelaºi þinut ºi suntem fraþi întru luminã linã...“.