Ajungând la cuvântul „cizmă“ şi dând apoi cu nasul şi de „tămâie”, Corectorul principal sări ars de pe scaunul lui metalic, se repezi nervos spre uşă şi scoase un urlet atât de cumplit, încât se zgudui toată redacţia din temelii, iar redactorii care la acea oră obişnuiau să joace şah, stând aplecaţi deasupra birourilor şi din când în când pufăind din ţigară, îşi îndoiră spinarea, cocârjându-se peste tabla de joc şi făcându-se din ce în ce mai mici, îşi astupară cu degetele urechile, zicând în sinea lor: „Iar l-a apucat“. Liniştindu-se aproape pe loc, Corectorul principal spuse cu o voce ascuţită: „Iar“. După care, suflându-şi tacticos nasul în batista sa de catifea, intră în cămăruţa corectorilor şi se aşează la locul său de la fereastră, comentând nemulţumit în timp ce îşi îndrepta ochelarii pe nas: „Ăştia nu mai pot de bine. Râd toată ziua şi se distrează jucând şah. De graşi ce sunt, nu-şi mai încap în propria lor piele. Ar trebui să dau un pic iama în ei. Băga-le-aş sârmă-n nas...“ După ce mai corectă câteva rânduri, Corectorul principal se enervă din nou, de data aceasta îl scoase din papuci cuvântul „aghiazmă“ ce rima cu „mireasmă“, drept care, năvălind pe uşă, răcni din toţi bojogii: „Măi beliţilor, vă bag în şahu’ măsii!” Apoi se întoarse în birou şi mai corect o pagină de revistă.

Corectorul secundar nu spuse nimic, dar băgă totul la cap şi atunci când principalul se duse să bea apă, îşi exersă şi el timid glasul, răcnind pe un ton scăzut: „Şapca nebunului, în gura tutunului. Ghici ghicitoarea mea“. „Cine răcneşte în halul ăsta? întrebă redactorul-şef, scoţându-şi nasul vânăt pe uşa întredeschisă întredeschisă. Ce se întâmplă aici? Vă rog să încetaţi, am nevoie de linişte. Unde vă treziţi?“

Ia mai dă-l dracului, spuse Corectorul principal, intrând cu o cană de apă în chichineaţa destinată corectorilor şi ameninţând, în acelaşi timp, cu pumnul uşa redactorului şef, ce tocmai se închidea cu zgomot. Noi bem şi corectăm hârţoage, înghiţind nu prostie umană turnată în formă de litere, ci şi plumb, în timp ce redactorii-şefi se delectează cu colaboratoare, cu versuri, sâni, picioare lungi şi votcă. Şi aceasta se cheamă distribuţia echitabilă a muncii în socialism.“

Punând cana pe şpalturile risipite pe biroul său pătat de cafea şi pix, Corectorul principal bodogăni: „Ce, n-am dreptul să urlu? Scrie cumva în Constituţie că în Republica Socialistă România urletul în redacţii e strict interzis? Nu-i interzis. Atunci am să urlu până când o să zboare pe fereastră toate piesele de şah“. Calmându-se, Corectorul principal luă o pastilă pentru dureri de cap. Sorbi trei picături de apă din cană, mai luă o altă tabletă pentru greaţă la stomac şi una pentru durerile care-l supărau undeva jos, într-un loc cuprins între genunchi şi talpă, unde apăruse un fel de bubă, pe care el o poreclise „buba metafizică“ şi aceasta tocmai pentru că nu putea suferi nici bubele, nici metafizica, după cum nu putea suferi cuvintele „magistre”, „ioanid”, „blandiana”ş.a.

Faţă de aceste toate denumiri, Corectorul principal avea din când în când alergie. Şi dacă le auzea rostite în preajmă, simţea cum „buba metafizică“ de la picior redevine activă, aruncând lavă, amestecată cu puroi, peste ciorapii săi vişinii. Aducându-şi aminte de toţi aceşti termeni, ce fără voia sa vuiau acum în cap, Corectorul principal spuse: „Hai să terminăm odată, că ne apucă noaptea aici“. Corectorul secundar, punându-şi pixul pe masă, spuse şi el: „Hai!“.

În trei secunde, corectorii îşi strânseră lucrurile de pe masă, le băgară în genţi şi închizând încet uşa, dispărură, fie intrând, ca de obicei, în primul bar, unde se cinstiră comandând pe rând votci mici şi cafele mari, înjurând pe redactorul-şef şi făcându-l albie de porci pe secretarul general de redacţie care-i exploata la sânge. Stătură în bar şi pe terasă până afară se întunecă de-a binelea; atunci îşi mai comandară câte un rând de votci şi, dându-le imediat pe gât, se grăbiră să ajungă acasă. Pe drum, Corectorul secundar îi recita Corectorului principal Cântecul buldozerului Ioanid Romanescu: „Nimic de înger nu are, deci nu se cântă/ nu căutaţi frumuseţea acolo unde e nevoie de forţă/ prin toate gropile, prin toate mizeriile/nepăsător trece scrâşnind buldozerul/ peste conducte vechi şi resturi de cazemate/peste bucăţi de sticlă, sârme şi oase/ în urma lui puteţi merge oricând/ un patinoar se face drumul sub şenilele buldozeru-lui/ prin bălării şi duhori de canale/ prin fumul galben al dărâmăturilor/ pe unde orice memorie devine schematică/ locuri pentru statui pregăteşte buldozerul/ şi chiar dacă nu poate fi ceea ce este/ nu-l uită careva la marginea oraşului/ nu-l găseşte abandonat cu pietre şi iarbă în gură/ pentru că prea mult metal în el are buldozerul / nimeni nu confundă buldozerul/ nimeni nu dă piept cu buldozerul/pe nimeni nu-l izbeşte nu-l calcă buldozerul/ toţi spun acesta e buldozerul“.

Corectorul secundar îl sfătuia pe celălalt corector să înveţe lecţia buldozerului şi s-o aplice atât acasă, cât şi în redacţie. Corectorul principal însă dădea deznădăjduit din mâini, zicând: „Mi-e silă!“

Ajungând acasă, Corectorul principal îi rugă pe ai lui să nu facă zgomot, să nu se certe decât în bucătăria care se afla tocmai în fund şi de unde zgomotul ajungea cu greu până în cămăruţa lui. În această cămăruţă, ardea de obicei un beculeţ roşu, pâlpâind ca o candelă, la lumina căruia Corectorul principal, stând întins pe divan, îşi corecta propriile sale creaţii pline de tot felul de melci, ceşti de cafea, motani, detectivi şi femei cu patru sâni de catifea.

În vis, îi apăreau lanuri întregi de litere şi cifre deasupra cărora zburau buldozere şi cai. Tresărind prin somn, el recita plin de spaimă poezia Nuntă în cer a magistrului Mihai Ursachi: „Un cer nebun de lumină tresare din noaptea definitivei tăceri ca o salvă de tun.../ Osana, osana, la sfera a şaptea/ gloria gloriei, cer de lumină nebun!/ Adio tăcuta mea piatră care sunt eu,/ fir dulce de iarbă ce sunt, lucrător/ care sunt la miresme, bondar... Am fost cicisbeu/ ci iată acum cu lumină mă-nsof./ O, goarnele nunţii mă cheamă degrabă,/ trăsura e jos, mai încet, mai încet.../ «De când te aştept, mult iubite, acum sunt o babă,/ iar tu, bag de seamă, aduci a schelet...»“.

„Nu cumva?“ - îşi zice scăldat în sudori Corectorul. „Nu cumva?“ Şi văzu în faţă un schelet acoperit de şpalturi.