Mama şi Securitatea în viziunea lui Ion Zubaşcu

Într-un interviu publicat în Ziarul de Duminică din 10 decembrie 2010, sub semnătura Luciei Negoiţă, poetul Ion Zubaşcu îşi exprima, pe un ton tranşant, crezul său existenţial: „Dacă poetul e de valoare, spunea el, curajul lui merge până la capăt”. Mărturisirea aceasta poetul o făcea în momentul în care urma un tratament chinuitor, încercînd să scape de cancerul care-i măcina trupul… Lupta cu boala consituie, de altfel, subiectul cărţii Moarte de om. O poveste de viaţă, apărută la Ed. Limes, 2010, pentru care Ion Zubaşcu a primit premiul Cartea Anului, oferit de către Reţeaua Literară: „într-o bună dimineaţă m-a trezit Hieronimus Bosch din somn/ şi mi-a poruncit scurt du-te la ei coboară între ei/ în infernul din subsolurile Centrului Mondial de Oncologie…”. Coborîrea este descrisă cu mijloace simple, jurnalistice, fără retorică de prisos. Efectul asupra cititorului e însă unul copleşitor. Decorul, dacă despre decor e vorba, stîrneşte, deopotrivă, compasiune şi oroare. Omul apare redus la funcţiile sale: „domnul cu valva aortică înlocuită şi testicolele extirpate/ îşi bea liniştit cafeaua cu doamna fără uter şi rect/ cu punga colostomică la vedere pe masă/ şi tuburile lungi de plastic prelungindu-i intestinul gros…”. Din acest cadru, desprins parcă dintr-un coşmar, poetul consemnează cu o luciditate halucinantă stările şi gîndurile: „mi-a venit ideea să-mi deschid un blog pe care să-l alimentez zilnic cu însemnări şi texte, transmiţînd astfel în direct corespondenţe de la moartea mea, derulată lent, sub ochii tuturor, în timp ce mă sting scriind…”. Reţeta poetică a lui Ion Zubaşcu nu e una general valabilă. Ea se pliază pe structura sa sufletească. Artistul e un om dîrz. Un maramureşean neaoş, care dă cu cuţitul în piatră la fiecare pas. Natura sa intimă e alcătuită dintr-o materie aspră, greu de modelat. Ion Zubaşcu refuză din start orice metaforă. Orice îmbrăcăminte de prisos a spiritului. Limbajul său e dur precum cremenea lovită peste cremene. Cuvintele sînt ca nişte scîntei logice, raţionale. Atît de raţionale, încît devin inumane prin mesajul lor. El se dezgoleşte mereu. Îşi smulge hainele şi carnea. La Ion Zubaşcu totul e revendicativ. Totul e strigăt. Strigătul se transformă uneori în rugăciune. Niciodată însă în şoaptă. El se adresează unui Dumnezeu al său şi al nostru cu voce tare. În auzul celorlalţi. Punîndu-ne tăria spiritului la încercare. Poetul are structura unui prooroc biblic. Chiar şi atunci cînd îngenunchează, o face cu demnitate. El pare să urmeaze preceptele unui avva Evangrie retras în pustiu, care spune: „stai în chilie şi adună-ţi mintea; aminteşte-ţi de ziua morţii¸ vezi putreziciunea de atunci a trupului (…); aminteşte-ţi de rînduiala din iad; gîndeşte-te cum stau acolo sufletele, în tăcere cumplită, în ce plîns sfîşietor, în ce uriaşă spaimă, luptă şi aşteptare”, numai că nu se retrage din lume, ci îşi caută împăcarea în mijlocul suferinţelor celorlalţi. Putreziciunea trupului o cunoaşte din saloanele aflate în subsolurile cumplitului Centru de Oncologie. Îndemnul sfîntului călugăr, „rupe toate legăturile cu mulţimea, ca să nu ţi se strice mintea şi să-ţi tulburi isihia”, e întors la Ion Zubaşcu pe dos. Prin suferinţă, poetul îşi întăreşte legătrile cu ceilalţi, iar mintea şi sufletul lui se limpezesc. Compasiunea şi confruntarea cu semenii îi relevă adevărata credinţă. „Pentru mine destinul personal, propria mea viaţă au fost continuu instrumente de cunoaştere şi pretexe de documentare pentru drumul pe care aveam să-l străbat înainte. Preţul fiecărui cuvânt scris îl ştim doar fiecare dintre noi. Şi fiecare îşi are absolutul şi dreptatea sa… Am încercat să-mi înţeleg propria viaţă şi moarte scriind despre ea, acum e timpul să scriu şi despre vieţile şi morţile tuturor celorlalţi, dinaintea şi din preajma mea, mai curajoşi, mai buni, mai conştienţi şi responsabili în istorie, cu mai mult spirit de sacrificiu decât mine”. Coborîrea în infernul biografiei celorlalţi, a celor apropiaţi, Ion Zubaşcu o face într-un zguduitor poem, intitulat Mama şi Securitatea, un adevărat testament arghezian, publicat cu o săptămînă înainte de a se stinge din viaţă. Poemul face parte din volumul Omul, pomul şi fântâna. O tragedie românească, avînd drept obiectiv istoria recentă. „Poporul român, spune el, nu-şi va găsi linişte şi aşezare temeinică în viitor pînă nu vor fi îndreptate toate falsităţile istorice şi nu vor fi mărturisite toate vărsările nedrepte de sînge nevinovat, care au înlăcrimat destinele a milioane de părinţi şi de fii în istoria noastră…”. Oare îi cunoaştem îndeajuns de bine pe cei apropiaţi? Putem spune adevărul despre biografia lor, chiar dacă ei au trecut pragul morţii? Acestea sînt întrebările care-l frămîntă şi care îşi găsesc (dacă îşi găsesc) răspuns în conştiinţa sa. Mama şi Securitatea e o consemnare la rece a gîndurilor, pe marginea unor file desprinse din dosarul de urmărire al părinţilor săi: „din Arhivele CNSAS reiese că mama «a avut legături sexuale» cu protopopul greco-catolic T., doctor în matematică şi teologie la Roma/ racolat de Securitate/… / în timp ce tata era fugar în munţi şi mînca cir de ghindă şi jir de sub fagi”. Poemul e o mărturie copleşitoare asupra modului cum oamenii regimului Dej, dar şi cei care i-au urmat, falsificau istoria, aruncînd asupra victimelor şi asupra familiilor acestora fapte reprobabile, menite să le stigmatizeze pe veci biografia: „Dragă soră Ileana, să fi fost/ mama noastră ţiitoarea protopopului securist/ să fi fost România noastră amanta legionarilor, a KGB-ului şi apoi a Securităţii/ curviştina popoarelor migratoare din primul şi al doilea mileniu creştin/ …/ Să nu-şi fi putut creşte altfel copiii decât prostituându-se pe sub garduri/ cu cei ce-i hăituiau în păduri tînărul soţ şi tatăl copiilor ei fugit în munţi să reziste până trece năvala istoriei?”. Răspunsul se găseşte într-o altă întrebare, pusă aceluiaşi adresant, sora Ileana: „Tu chiar ai putea crede că mama noastră s-a culcat cu odiosul popă securist/ ziua să-i fi dus tatii haine şi de mâncare, riscându-şi viaţa/ pe cărări ocolite, pe dealuri şi văi, ferindu-se de ochii pînditori ai lumii/ iar noaptea să se culce cu afemeiatul popă racolat de Securitate/ s-o descoasă în pat printre săruturi şi dezmierdări fierbinţi/ cum s-a străduit să facă şi cu soţiile celorlaţi fugari în munţi/ trăgând-o de limbă pe mama unde e ascuns soţul ei, Ilie”, omorît mai apoi în hrubele sinistrei închisori de la Sighet. Răspunsul nu poate fi decît unul singur. Totul ţine de manipulare. De manipulare postumă. Întrebările sună cu atît mai dramatic, cu cît Ileana Zubaşcu a fost şi ea supusă unor traume care au marcat-o, pare-se, definitiv. Ajungînd aici, îmi permit să fac o scurtă paranteză. Pe la începutul anilor optzeci, Elena Zubaşcu se afirmase ca poetă înaintea lui Ion Zubaşcu, publicînd volumul de versuri Generaţia mea, primit foarte bine de critica noastră literară. La unul din festivalurile la care a fost invitată, poeta a avut parte de o experienţă care i-a secerat tot elanul de a scrie mai departe. Unul din criticii aflaţi în vogă, după ce i-a lăudat poezia, i-a făcut propunerea s-o propulseze „cît mai sus” în viaţa literară. Criticul punea şi o condiţie: Elena Zubaşcu trebuia să-i răsplătească generoziatea într-un alt registru decît cel stric metaforic. Deşi aceasta e o practică curentă în cercurile noastre literare, Elena Zubaşcu a fost atît de oripilată de gestul criticului, încît a renunţat definitiv la poezie. Născută în ţinutul Maramureşului, crescută într-un mediu de o curăţenie morală transmisă din moşi-strămoşi, gestul criticului i s-a părut probabil la fel de oribil şi obscen ca şi hărţuirea mamei sale de către pastorul catolic, istorie pe care a aflat-o mult mai tîrziu.