Să presupunem că într-un oraş X ar exista doar un singur WC, situat în cartierul Y. WC-ul, desigur, nu ar fi unul obişnuit, ci construit în stil postmodern, cu toate dotările aduse la ultimul standard. La început, lumea ar părea destul de încîntată, satisfăcută în orgoliul ei că, iată, în sfîrşit, în oraşul lor a apărut o construcţie unică în felul ei, demnă să fie înscrisă în Guiness Book. Odată însă cu darea în exploatare a WC-ului sau poate la un interval, să zicem, de o lună-două, autorităţile ar emite o hotărîre prin care ar interzice în mod definitiv şi irevocabil, din motive de ordin socio-ecologic, utlizarea WC-urilor din locuinţe, astfel că noul edificiu ar deveni unicul loc unde locuitorii şi-ar putea satisface necesităţile în mod civilizat... Vă daţi seama ce probleme s-ar naşte de aici? În scurt timp de la apariţia sa, WC-ul ar deveni mai important decît gara, aeroportul, autogara, universităţile, moll-ul şi toate supermarket-urile luate la un loc.

Oraşul, situat în mijlocul cîmpiei, străbătut de un fluviu lat de zece stînjeni, numără aproximativ jumătate de milion de suflete. Problema care s-ar pune ar fi următoarea: cît timp ar trebui să stea în cabină un cetăţean al oraşului, din cei aproximativ 500 000 (WC-ul ar fi dotat, să zicem, cu o sută de cabine pentru bărbaţi, tot atîtea pentru femei şi 25 pentru persoane cu dizabilităţi), pentru ca toţi cetăţenii să poată beneficia de o cabină cel puţin o dată pe zi?

În continuare: ce alte probleme se creează? O mulţime. Mai întîi apare conflictul între locuitorii din cartierul Y, care devine deodată privilegiat, şi celelalte cartiere. Oricui i-ar conveni, în fond, să locuiască, ţinînd cont de context, cît mai aproape de punctul central (WC-ul public), în jurul căruia se învîrte viaţa întregii societăţi, forţat de nevoile interne şi speranţa că poţi ajunge mult mai repede la locul cu pricina dacă locuieşti în cartierul, să zicem, Drumul Taberei decît dacă stai în Pantelimon sau Militari. Spre acest WC public s-ar concentra apoi toate gîndurile, toată activitatea umană a oraşului: am fi scutiţi chiar mult timp de greve, demonstraţii şi alte forme de protest în masă, populaţia avînd o singură preocupare esenţială, aceea de-a ajunge la WC. S-ar forma, desigur, o coadă imensă de 500.000 de capete, o adevărată cometă avînd drept nucleu WC-ul public; toate celelalte cozi (de la benzinării, trecere de pietoni şi bariere) ar constitui doar simple ramificaţii ale ei. Pentru buna funcţionare a WC-ului, ar trebui stabilită apoi o ordine foarte strictă, bazată pe liste nomi-nale, fiecare locuitor al oraşului intrînd în posesia unui bon; s-ar putea crea şi unele priorităţi pentru bătrîni, bolnavii cronici şi copii. Organele de ordine ar supraveghea atent coada, ca să nu se producă tulburări; traficul de influenţă ar fi pedepsit sever, iar vînzarea tichetelor, interzisă. Desigur că armata, poliţia şi înalţii funcţionari de stat ar avea prioritate, putînd folosi tichete de anumită culoare. De pildă, roz.

Ca să absolutizăm cazul, ar trebui să reducem acest WC la o singură cabină; destinată atît bărbaţilor, cît şi femeilor. WC-ul ar avea drept blazon o pălărie şi un pantof cu toc, indiferent dacă posedă vreun handicap sau ba... Prin asta am da o lovitură, decisivă, celor care au o mentalitate înapoiată, împărţind populaţia după sex sau după alte criterii, cum ar fi bolile fizice sau cele mentale... În fond, de ce trebuie să-i fie ruşine omului de sexul său? Dacă nu-i este ruşine că posedă cap şi în cap materie cenuşie, tot aşa nu trebuie să-i fie ruşine că între cele două picioare există o despicătură sau un apendice de o mărime variabilă şi că aceste despicături sau apendice sunt legate, la rîndul lor, de organe care conţin anumiţi hormoni!? Dar se pare că am lungit fraza; pur şi simplu nu trebuie să avem prejudecăţi şi complexe.

Să revenim însă la subiect. În scurt timp, WC-ul ar deveni o instituţie de utilitate publică dintre cele mai rîvnite, dacă nu onorabile, înzestrată cu director, consiliu de administraţie, contabilitate, serviciu-plan, relaţii externe, serviciu-salarizare, aprovizionare-desfacere, relaţii cu publicul, birou de reclamaţii, audienţe etc., formînd un adevărat concern care ar înghiţi o armată întreagă de salariaţi.

Pentru redresarea economiei naţionale, nu e nevoie să construim nu ştiu ce combinate şi ateliere ce mănîncă energie şi materii prime procurate din import; forţa noastră de muncă ar trebui canalizată spre activităţi mult mai utile. Prin captarea tuturor scursurilor umane într-un singur bazin, am putea construi, în mijlocul fiecărui oraş sau la periferia lui, cîte o centrală electrică ce ar folosi drept sursă de energie biogazul degajat din fermentaţia tuturor materiilor fecale din oraş.

Şi scriind acestea, ne vom opri aici. Autorul acestor rînduri nu vrea să fie acuzat că de dragul unor imagini şocante creează o realitate aberantă, care nu are cu realitatea noastră, cea de zi cu zi, nici în clin, nici în mînecă, şi că supoziţiile sale sunt făcute de dragul supoziţiilor. O sofistică ieftină şi la îndemîna oricui!

Vă vom spune însă că autorul a avut intenţia de a crea în acest text o imagine sintetică a birocraţiei sau chiar a sistemului-totalitar, care dintr-un nimic insignifiant şi risipit în mii şi mii de nimicuri face un Nimic mai mare pe care-l ridică la rang de stat.