Deşi este omniprezent în viaţa publică ieşeană (pe unde te duci, dai de Adi Cristi, care ştie tot ce mişcă în ţara asta!), poetul nu-şi neglijează de fel chemarea sa iniţială: poezia. Ci dimpotrivă, am putea spune. În sensul că permanentul contact cu realitatea are darul de-a-i încărca potenţialul artistic. De altfel, poetul e în contact permanent cu cotidianul, cu eveneimentul, dar şi cu proiecţia sa în sfera semnificaţiilor general umane. A contingentului ce se înalţă dincolo de contingent, implantîndu-şi rădăcinile în metafizic. Fără să greşim prea mult, putem spune că pentru activarea zonei sale poetice, Adi Cristi uzează de o stratagemă care, în cazul său, se dovedeşte a fi eficientă. Asemenea unui comandant experimentat ce poartă un război nevăzut cu sine însuşi, dar şi cu lumea înconjurătoare, el îl trimite pe teren, în avangardă, pe gazetar, care are un dublu rol, acela de-a cerceta şi cartografia terenul, însemnînd minuţios harta poetică cu steguleţe confecţionate din bolduri şi agrafe, ce desemnează locurile unde terenul se arată a fi periculos sau, dimpotrivă, propice unor confruntrări de trupe, şi în al doilea rînd de a dezamorsa posibilele mine rămase îngropate în sol în urma bătăliilor trecute. Desigur că o parte din aceste mine explodează în timpul explorărilor gazetăreşti, altele devin recuzită, servind drept decor în cadrul demersurilor sale lirice, transformîndu-se în metafore cu un conţinut radioactiv ce afectează spiritul, producînd mutaţii în conştiinţă. Codul prin intermediul căruia trebuie descifrat (citit) mesajul poetic al lui Adi Cristi se află ascuns în vârstele din Cartea Facerii, în Exodul, dar şi din psalmii Vechiului Tesatment. Dacă am încerca însă să-i găsim corespondent în poezia contemporană, atunci ar trebui să mergem pe noul continent şi să citim poemele de dragoste şi cîntecele de deznădejde ale lui Pablo Neruda. E vorba aici de o anumită tehnică, de o expansiune a detaliilor, care, prin hiperbolizare, iau proporţii cosmice. Citindu-i versurile, ai impresia că nu mergi pe pămînt, ci calci pe lună, unde gravitaţia lungeşte porii materiei la infinit... Apoi mai e vorba şi de fluxul rostirii, care curge fără să se poată opri. Tehnica aceasta, dacă de tehnică e vorba, presupune, desigur, şi un risc, aceala de golire a imaginilor de sensul iniţial, prin extinderea materiei dincolo de limitele posibile. Temele predelicte ale poetului sînt vechi de cînd lumea: eros-ul şi thanatos-ul. Dacă în primele volume predomina, după cum e şi normal, dragostea, în ultimele intră în decor şi moartea. Moartea nu e însă o obsesie. Ea e privită ca un fapt divers sau, mai degrabă, ca un sfîrşit firesc al lucrurilor. Există un caraghioslîc al morţii. O caricatură a ei. Pe latura aceasta marşează poetul, înveşmîntîndu-şi presimţirea în culori vii, stridente. În acest sens, consider că titlul ultimului său volum, poem de spus morţii la ureche, vorbeşte de la sine despre intenţiile autorului. Masca morţii trebuie decriptată. Trebuie înveselită. De aceea la priveghi, în unele comunităţi, se spun vorbe deocheate, măscări, se bate darabana şi se beau băuturi din cele mai tari. Moartea trebuie alungată sau perturbată de la activitatea sa cotidiană... Pentru a-şi anihila sentimentele, Adi Cristi apelează la metoda descîntecelor tribale. El îi şopteşte morţii versuri la ureche, conţinînd fragmente din biografia sa. În acest sens, cartea trebuie privită ca o suită de autoportrete, confecţionate pe loc, prin readucerea, rememorarea unor secvenţe din copilărie şi din adolescenţă, legate de altele petrecute de curînd. Cartea pare scrisă din mers. Fără prea mari pauze de respiraţie între un poem şi altul. Trăindu-şi clipa cu frenezie, autorul nu are timp să se oprească într-un loc şi să contemple zarea. Contemplaţia sa are un caracter dinamic. Adi Cristi percepe lumea din interiorul unui bolid ce se mişcă pe o serpentină cu o viteză ameţitoare. Cînd ajunge în faţa unui obstacol sau a unui peisaj ce merită să fie privit mai mult timp, poetul încetineşte vehicolul, dar nu coboară din el, preferînd să dea un ocol locului şi să perceapă lumea din unghiuri suprapuse... Tocmai datorită acestei mişcări perpetue, poezia sa seamănă cu un parbriz străpuns de un glonte invizibil, tras din exterior sau poate din interior, ce a lăsat în urma sa un păienjeniş de cristale adunate în jurul unor găuri/ traume în conştiinţa autorului. Poetul dialoghează mereu, pe mai multe voci, cu sine însuşi sau cu ceilalţi, chiar şi atunci cînd abia îşi deschide ochii pentru prima oară între genunchii materni. Una dintre traume, de natura socială, i se relevă chiar în momentul naşterii: biserica aşezată pe acelaşi colţ cu maternitatea, în care cîntă moaşa ce l-a ajutat să vină pe lume, va fi transformată într-un depozit de mobilă. A doua, de natură iniţiatico-erotică, intervine cu cîţiva ani mai tîrziu: servitoarea vecinilor de palier/ îndesată ca un sac de făină de grîu/ mi-a deschis uşa şi capotul/ şi tainele răscolitoare ale poftelor lumeşti... Poezia are o vagă corespondenţă cu fragmente din Poemul invectivă al lui Geo Bogza: atunci am înţeles/ de ce nopţile mele erotice/ în regim de neprihănire/ aveau să-mi lase/ în somn căldura lichidului lăptos... Într-un ritm trepidant, de tangaj, ce seamănă cu mersul legănat al vechiului tramvai de pe Sărărie, cu motor la două capete, apelînd la un limbaj surdo-mut, al gesturilor, femeia îl iniţiază în taina molipsitoare a erosului dăruindu-şi cu frenezie trupul, din care, mai apoi peste ani, poetul îşi va construi un templu al memoriei şi al erosului... Imaginile cele mai frecvente ce apar în volum sînt legate de copilărie. Ele sînt atît de proaspete, atît de concrete, încît le putem atinge cu degetele: pe sub toate maşinile copilăriei/ eram căutat de părinţi/ doream să aflu ce ascund monştrii aceştia de tablă şi lumină/ dispărînd pe sub ele/ cercetînd mirosul înţepător de benzină/ îmi regizam mica mea aventură, dispăream pur şi simplu de la locul în care maică-mea mă lăsa (pe cînd o vecină voluptoasă/ nu ezita să-i dea ultimile/ noutăţi din carier)/ strecurîndu-mă pe sub bordură/ sub Pobedă, Volga sau Warşava/ parcate regulamentar.... Scopul acestor descinderi este cunoaşterea lumii dintr-o altă perspectivă... De aici şi unda de resemnare sau de dezamăgire: şi astăzi mă strecor/ sub altfel de maşini/ căutînd dedesubturile vieţii/ aceiaşi monştri periculoşi/ mă tentează, iar vechile maşini au acum chipuri de blestemate de oameni cu gînduri ascunse ce pot strivi nu doar copilul din noi/ ci chiar şi pe noi înşine... Totuşi, în ciuda monştrilor cu chip uman, copilul din noi nu moare niciodată, el se ascunde în cele mai nebănuite locuri în conştiinţa omului
matur, atrăgîndu-i atenţia asupra pericolelelor ce-l pîndesc al fiecare pas: vorbeşte/ din cînd în cînd/ colipul din mine/ cum ar vorbi mortul de sub piatra din cimitir... Eros şi Thanatos-ul sînt, de fapt, două feţe ale aceleiaşi medalii, încorportate în fiecare particulă din univers. Deseori ele îmbracă haina unor doctrine, pentru a servi unor cauze sociale, în care sacrificiul de sine devine dragostea supremă faţă de binele general al omenirii. Numai că pe parcursul timpului, binele se transformă în rău, ca în poemul doctrine militare cu bocanci NATO: Mi-am pus bocancii în cui/ cum soldatul îşi pune harta ţării/ în cui... Imediat după acest gest, poetul observă cum, sub efectul imaginii, dar şi al datoriei, harta ţării devine harta lumii.... În faţa războiului, dar şi a altor atrocităţi ale lumii, poetul reacţionează cu candoare, ca la prima ninsoare de stele văzută în copilărie: la prima cădere de stea/ am fugit imediat afară, pe terasă/ crezînd că mai am timp să salvez steaua ( a se citi, lumea) căzătoare...
