Mă aşteptam ca decerenarea Premiului Nobel pentru Literatură, la care au fost nominalizaţi şi doi scriitori români, de marcă, Mircea Cărtărescu şi Andrei Pleşu (despre nominalizarea lui Pleşu am aflat mai tîrziu), să creeze în România, la nivelul mass-media, o adevărată psihoză. Din fericire, nu s-a întîmplat aşa. Presa a avut o atitudine decentă faţă de acest subiect. L-a abordat de la distanţă, fără efuziuni de prisos, cu o detaşare realistă, trecînd în revistă protagoniştii, fără să insiste prea mult asupra şansei sau neşansei pe care le-ar avea cei doi nobiliabili români... De fapt, s-a vorbit mai mult despre Mircea Cărtărescu, numele lui Pleşu aproape că nici n-a fost pomenit. Nu au fost puse, de data aceasta, accente patetice vizavi de opera cărtăresciană, desigur de certă valoare, nici despre nedreptatea care i s-ar face dacă n-ar lua acest premiu fastuos. Ci, dimpotrivă, aş putea spune, presa a fost rezervată Şansele lui Cărtărescu au fost analizate cu suficient discernămînt, pentru ca un eventual eşec să nu trezească zîmbete condescendente printre confraţi. Am impresia că redactorii ce se ocupă de ştirile culturale, unii specializaţi, alţii mai puţin, şi-au însuşit cîteva învăţuri din eşecul alegerilor prezidenţiale din 2008, cînd pentru o noapte Mircea Geoană a devenit preşedintele României, sărbătorind evenimentul cu mult fast, pentru ca a doua zi să atingă limitele penibilului Duşul rece care a urmat nu l-a determinat să-şi revină la realitate. A urmat povestea lamentabilă cu furtul voturilor, cu manipularea şi flacăra violetă Modul acesta de manifestare infantil triumfalist devenise un fel de datum pe scena românească. Fapte similare s-au întîmplat nu numai în viaţa noastră politică, ci şi în sport, şi în alte domenii, inclusiv în cultură. Ei bine, se pare că lecţia pe care a primit-o Mircea Geoană ne-a fost de folos. Iată că duşul rece de atunci vărsat în capul opoziţiei s-a transferat şi în sfera culturală, unde se consumă de obicei multe patimi, orgolii de tot felul şi of-uri de alcov. Declaraţiile scriitorilor faţă de nominalizarea lui Mircea Cărtărescu la Premiul Nobel pentru Literatură s-au încadrat în limita bunei cuviinţe. Nimeni nu i-a adus nici laude deşanţate, nici nu i-a pus capul pe butuc, negîndu-i opera literară. Chiar adversarii săi înverşunaţi şi-au exprimat părerea că încununarea cu premiul Nobel a creaţiei autorului Levantului ar fi binevenită pentru literatura română. Am scăpa, astfel, pe de o parte, de obsesia că pînă în prezent nici un sciitor român nu a fost încununat cu laurii atît de rîvniţi ai premiului Nobel. Pe de altă parte, acrodarea premiului Nobel unui literat român ar trezi, după cum s-a spus, interesul lumii occidentale faţă de cultura română. Desigur, partea aceasta plină a paharului, mai cuprinde şi un gol. O bulă, care se clatină în interiorul ei, şi anume: odată luat premiul Nobel de către un scriitor român, şansele ca un alt scriitor român, indiferent de valoarea operei lui, să ia acelaşi premiu, sînt aproape nule. Faptul că Herta M
üller, scriitoare de expresie germană (unii zic şi română) născută în România, a fost laureata Nobelului în 2009, diminuează şansele lui Mircea Cărtărescu sau Andrei Pleşu de a primi rîvnitul trofeu. Fapt de care, probabil, autorul Orbitor-ului e conştient. În fine, mă opresc cu analiza aici, pentru a face o scurtă trecere în revistă a modului cum a fost receptat acest subiect de către mass-media. Devoratorul de cărţi al Adevărului de Bucureşti, în persoana lui Adrian David Jr., consemnează următoarele: Acordarea premiului Nobel este chestiunea care macină întreaga mişcare scriitoricească din România. Sînt absolut sigur că unii mor de oftică, alţii mimează susţinerea şi doar puţini se bucură probabil cu adevărat. Îmi pare rău că trebuie să-l contrazic pe dl. David Jr. Cred că nimeni din breasla literară nu moare de oftică, pentru simplul fapt că Mircea Cărtărescu ar putea deveni laureatul Nobelulului. Majoritatea scriitorilor s-au obişnuit cu ideea, canalizîndu-şi energiile (şi nemulţumirile) către alte sectoare ale vieţii noastre publice. Unii sînt resemnaţi, alţii apatici, alţii înţelepţi. Of-urile şi oftica au rămas undeva în urmă. Că unii mimează cu entuazism susţinerea, e o altă poveste. În fond, trăim în plin Levant, unde sentimentele au întotdeauna două feţe. Mircea Cărtărescu ştie şi nu are de ce să se întristeze pentru acest fapt. E lumea românească, cuprinsă de un farmec balcanic pe cît de picanteresc, pe atît de pervers în esenţa lui . Tot Devoratorul de cărţi mai consemnează: La casele de pariuri din Londra, Cărtărescu este cotat cu a 12-a poziţie. A stat şi mai bine zilele trecute, dar l-au întrecut Thomas Pynchon şi Philip Roth. Să ne oprim două secunde şi să ne gândim în ce ligă se învîrte, totuşi, Cărtărescu. Sincer, nu cred că va primi Nobelul. Nu că nu l-ar merita. Are şi cîţiva aşi în mînecă. Suedezii îl plac, în ultimii ani i s-a construit în Occident o imagine de geniu de prin Balcani sau estul Europei (pentru ei e cam acelaşi lucru) şi, să nu uităm, valoarea cărţilor lui, mai ales a Orbitor-ului. Dar parcă ar fi aiurea să-l primească înaintea lui Pynchon Dar ceea ce cred eu că-l trage în jos rău de tot nu e valoarea sau faptul că scrie în limba română, ci vîrsta. Un calcul simplu arată că media de vîrstă a laureaţilor din ultimii 10 ani este de 68,7 ani. Cărtărescu are doar 55. Cum mai are o speranţă de viaţă de aproximativ 25-30 de ani, înseamnă că poate să-l mai aştepte Aici dl David jr. are dreptate. Cărtărescu e încă tînăr. Timpul nu-i suflă fiori reci în ceafă. Înaintea lui sînt scriitori precum Milan Kundera, Izmail Kadare, Salman Rushdie, Philip Roth sau Amos Oz. Mai sînt apoi şi scriitori din spaţiul estic, foarte cunoscuţi, precum Vladimir Sorokin, sau alţi scriitori ruşi, aflaţi în vogă în Occident, pe care Devoratorul de cărţi nu i-a trecut pe lista sa de aşteptare Aşteptarea, însă, are şi ea dezavantajul ei. La un moment dat, există riscul ca, odată cu trecerea anilor, să fii considerat de către public, dar şi de către juriu, un personaj de decor, un obişnuit al salonului Nu cred că pe Mircea Cărtărescu îl paşte o astfel de neşansă. Destinul lucrează asupra lui. Deocamdată cota lui e în creştere. La casele de pariuri londoneze, Mircea Cărtărescu a urcat de la cota de 20/ 1 la 12/1. Asta doar în cîteva zile. Filip Florian, un scriitor cunoscut în Occident, consideră că Mircea Cărtărescu merită din plin să figureze pe lista scurtă de concurenţi, dar se teme ca Nobelul să nu fie decis după alte criterii decît cele valorice Dacă Filip Florian se referă cumva la contextul politic, atunci cred că se înşeală. Contextul politic îi este favorabil lui Mircea Cărtărescu. După opinia mea, imaginea dezastruoasă pe care şi-a indus-o (proiectat-o) Occidentul vizavi de România trebuie recompensată cu ceva. Acest ceva ar putea fi premiul Nobel pentru Literatură. Cunoscutul critic literar, dl. Nicolae Manolescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor şi ambasador al României la UNESCO, cel care l-a propulsat pe Mircea Cărtărescu în vîrful ierarhiei literare româneşti, fiind, probabil, şi unul din cei care i-au susţinut candidatura la premiul Nobel, de data aceasta îşi arată scepticismul. De ce atîta scepticism? Eu unul am fost mai optimist. Şi acum, în ciuda unor vechi dispute, inerente, de altfel, vieţii noastre literare, regret sincer că Mircea Cartărescu nu a fost dintre cei aleşi. Să nu regrete: simt că destinul lucrează undeva deasupra lui cu vorba cuiva asupra de măsură. Toate la timpul potrivit.
