Pe Dan David buna mamă-natura l-a pricopsit cu enorme mustăţi ostăşeşti lăsate turceşte pe oală, 1-a înzestrat cu un nas cît o halebardă, cu două sprîncene stufoase, una aşezată la o palmă de locul unde se sfîrşeşte fruntea, cealaltă la trei degete sub ea (vorbesc de frunte); l-a împodobit cu pumni uriaşi şi umeri largi, picioare aşijderea şi l-a trimis să se preumble prin lume. Tu eşti pe măsura mea, du-te şi vezi ce se mai întîmplă pe-acolo şi vină înapoi! Dacă maestrul Rabelais ar mai fi fost încă în viaţă şi ar fi venit şi pe meleagurile noastre deal, vale, deal oare de ce nu vine?, l-ar fi luat şi pe poetul Dan David în ceata personajelor sale urieşeşti şi atît de originale. Din păcate însă, sau poate din fericire, maestrul Rabelais îşi doarme somnul de veci pe meleagurile acoperite de pîclă ale Senei fără să-i mai pese de cele ce se petrec în lume la începutul acestui superb mileniu, aflat sub semnul luciferic... Motive de inspiraţie ar fi găsit la tot pasul şi personaje demne de pana sa.
Acest portret al lui Dan David mi-a fost inspirat de fotografia pe care poetul a lipit-o pe dosul coperţii volumului său de debut, Eu vă iubesc pe toţi, volum apărut în 1982 la Editura Eminescu. Fotografia înfăţişează două chipuri: în stînga, o mască populară cu aspect hidos, purtînd pe cap o pălărie veche de sperietoare de ciori aflată în mijlocul unui lan de orez, şi în dreapta un Dan David privind melancolic şi surîzător în depărtări astrale.
Sub mască scrie: Dan David, iar sub Dan David: ...şi umbra sa. Deci, Dan David şi... umbra sa. Îi cer iertare cititorului că i-am îngroşat, voit, portretul... Masca provine probabil de la jocul de capră, este cusută din piele de cîine; nasul este de carton vopsit roşu, cu vîrful albastru: ochii sînt de sticlă, iar dinţii dacă nu mă înşel provin de la cal (dinţi mari, la distanţă apreciabilă unul de celălalt, ca nişte pietre kilometrice pe o şosea în derivă: 100 km Bucureşti 30 Slatina, atenţie la curbă!). Sub nasul enorm şi uşor deviat spre falca dreaptă, curbat, şi o mustaţă zburlită, aflată în corespondenţă biunivocă cu sprînceana stîngă ridicată către frunte: un vârtej de ţepi răsărind dintr-un grumaz zburlit şi gata de luptă. Autorul priveşte după cum am mai spus în depărtare şi această depărtare e chiar cartea sa, carte cotropită de duhuri, şacali, demoni şi înaintaşi celebri. Păcat că nu pot ataşa la paginile de faţă şi fotografia în cauză, cititorii ar fi fost încîntaţi: dincolo de gestul teribilist, poetul îşi sfidează propria sa natură. Un sarcasm afişat, mai mult disperat, decît melancolic.
Dintre toţi poeţii care au debutat în jurul anului 80, Dan David a fost, probabil, cel care şi-a manifestat cel mai mult entuziasmul la ideea aderării la grup, la un anumit mod de a scrie poezie. Şi-a schimbat în acei ani chiar şi formula: dacă-i citim cu atenţie primul volum, Eu vă iubesc pe toţi (titlul este cît se poate de sugestiv!), observăm mai multe tendinţe. Poeme vechi, oarecum tradiţionale, alternează cu poeme rock, scrise sub dicteu, în care poetul vehiculează ideile şi tendinţele de ultimă oră ale Cenaclului de luni. Rămîne pentru mine o enigmă făptul că Dan David nu a fost acceptat de acest grup. De ce a rămas poet periferic? N-a adus şi el oare strada în poezie? Limbajul de mahala în text?
În ultimul său volum de versuri publicat antum, Podul cu fîn, poetul dă adevărata măsură a talentului său, un talent puternic, robust. Remarcabil mi se pare şi ciclul închinat tatălui şi intitulat Un om avea un cal. Citez poemul Ion din acest ciclu: Eu ţi-am adus pietricele să te joci, tată,/ pietricele colorate de pe prund. Am buzunarele pline de pietricele. Poetul vorbeşte cînd la prezent, cînd la trecut. Şi tata avea dreptate, avea 80 de ani, avea Parkinson/ Şi tata încremenise într-un joc nespus de frumos/.../ Tată, ţi-am adus rotiţe ruginite! O pungă de rotiţe ruginite ţi-am adus!/ Ţi-am adus rotiţe să te joci, tată!/ să te zbengui, să rîzi...// Ţi-am adus o stradă ruptă, mergi pe ea, cazi/.../ şi tata avea dreptate, avea 80 de ani, avea Parkinson... Poezia cucereşte prin candoare şi forţă.
...Vechile popoare obişnuiau să îngroape în morminte şi figurinele morţilor, de care aveau grijă ca de oameni vii. Poezia lui Dan David, din ciclul Un om avea un cal, mi-a amintit de aceste stranii ritualuri ancestrale. În ciclul închinat tatălui, poetul e pe cale de-a constitui un cult propriu al morţilor, deopotrivă profan şi barbar. Mi-l închipui pe poet oficiind în Grota miresei, fosta ocnă de sare din Slănic, îmbrăcat în piei de urs, executînd un dans straniu printre stalactite din care picură ceară şi rouă. O plută alcătuită din bîrne (grota adăposteşte un lac subteran), cu lumînări şi făclii înfipte pe margini, ar servi de altar. Statuia tatălui mort, turnată în aur masiv, luminează în întuneric. Fulgere străbat în lung şi în lat peştera, tăcerea fiind sfâşiată de mii de aripi întunecate de lilieci, spirite ale beznei din noi. Îngenuncheat, fiul rosteşte cu glas stins rugăciunea păgînă: Casa în care m-ai chemat a fugit cu noi, s-a aşezat/ pe malul rîului./ Mîinile cu care m-ai bătut s-au prefăcut în cîrduri de cocori./.../ Pentru cine-ţi bate sufletul, tată?/ Unde eşti dacă mai eşti?// Tată, eşti marginea lumii, absenţa dumitaie sînt eu.
Şi acum o amintire...
Prin octombrie, anul 1986, am făcut o descindere la biblioteca din Slănic, apoi am vizitat şi Bertea, celebră din scrisori şi poezii. Poetul locuia lîngă o gîrlă aproape secată, un firicel subţire de apă se prelingea greu prin mijlocul albiei largi şi crăpate de secetă, traversat de o punte de lemn lungă de vreo sută cincizeci de metri şi suspendată, ca la munte, pe cabluri de sîrmă, la o înălţime ce depăşea, pe alocuri, cinci-şase metri; la fiecare pas puntea se clătina, săream peste scîndurelele lipsă, speriind cele cîteva gâşte aflate pe malul gîrlei... În sfîrşit, după vreo două sute de paşi mărunţi şi cîteva salturi scurte, am ajuns şi la Podul cu fîn, o casă bătrînească, cu un foişor mai nou, improvizat din PAL şi acoperit cu carton. Foişorul se clătina, podeaua scârţâia, scara care ducea în pod, la fel; nu te simţeai în siguranţă nici aici, dar văzînd cărţi peste tot, desene bizare şi citate, afişate pe pereţii de lemn, din: Eminescu, Proust, Kafka, Creangă, Poe, Whitman, Joyce, Rilke, Faulkner, Tolstoi, Dostoievski, Kavafis, Baudelaire, dar şi din Iaru, Cărtărescu, Mugur, Cezar Ivănescu, Nichita Stănescu, Gheorghe Azap ş.a., căpătai o oarecare siguranţă. La intrare în foişor, pe o scândură groasă, ruptă dintr-un gard şi care se clătina în bătaia vântului, cu vopsea verde exista un text: ATELIER DE MĂCINAT CUVINTE Morar: Dan DAVID. Şi cu litere mai mici: în acest Pod cu fîn hodinind şi lăcrimând năduşeşte un drak de înger, care este singurul proprietar de nebunie universală.
Din foişor, o uşă mică dădea într-un pod cu fîn, fân nu prea era, doar nişte şoareci şi vreo doi-trei motani tolăniţi pe maldăre de manuscrise. De un căprior putrezit atârna celebra mască, iar sub mască o mogîldeaţă de paie, cu ace înfipte în ea. Pe o plăcuţă de tablă prinsă de sperietoare era scris: Poetul Dan David şi umbra sa. După umbră, poetul pusese un punct, noi îi adăugăm cifra opt culcată pe orizontală, ca semn al eternităţii şi infinitului.
Nu ştiu ce s-a ales astăzi din Moara de măcinat cuvinte. Stăpânul ei a plecat de mult dintre noi.
Proprietarul de nebunie universală nu mai există. A rămas din el în conştiinţa noastră o tulbure imagine, care în loc să se risipească, se amplifică în timp, luînd forma unui Pod de fîn pe cît de îndepărtat, pe atîta de nostalgic...