Pe 24 ianuarie a.c., am primit un telefon de la poetul Paul Vinicius, care, cu o voce joasă, mi-a urat: „La mulţi ani, Nichita!”. I-am mulţumit de urări, dar întrucît nu sînt născut pe această dată, am rămas uşor nedumerit... Ghicindu-mi starea, poetul spuse: „Te întrebi, probabil, bătrîne, cu ce ocazie îţi urez la mulţi ani, cu atîta sîrguinţă, nu-i aşa?!” „N-aş zice că nu”, i-am răspuns. „Ar fi putut să fie fără nici un fel de ocazie. Am dreptul să-i urez oricui, în orice zi şi la orice oră, dacă am chef, la mulţi ani. S-a întîmplat însă ca această urare s-o fac chiar de ziua mea! În loc să-mi urezi tu mie la mulţi ani, îţi urez eu ţie… Ei, şi?!... Tu nu aveai de unde să ştii că azi e ziua mea, şi chiar dacă ai fi ştiut, puteai să mă suni sau să nu mă suni. Cred că nici nu ai numărul meu de telefon. Nici eu nu-l aveam pe-al tau, dar m-am interest şi am aflat. Şi cum am aflat, te-am şi sunat… Sper ca urarea mea să nu te indispună…” „Nici vorbă,” i-am răspuns, după ce în prealabil, dumirindu-mă cum stau lucrurile, i-am urat multă sănătate, mult noroc şi un an cît mai fericit…„Lasă astea, spuse Paul, hai să nu ne mai ascundem după deget. Formalismele nu-mi plac… De fapt, ştii de ce te-am sunat!?” „Nu ştiu,” i-am zis. „Nici nu ghiceşti?” Discuţia începea să mă indispună. „Din păcate, n-am ghioc”, i-am zis, făcînd o glumă. „N-ai ghioc, asta-i bună!, făcu poetul. Ghiceşte cu sufletul… E cel mai bun ghioc…” „Nu mă băga de tot în ceaţă, Paul, l-am rugat. Spune odată ce ai de spus, nu mă mai perpeli atît la telefon… ” „Ei, bătrîne, bătrîne, făcu Paul… Ce să-ţi spun, dacă nu asculţi? Am fost mort opt ani, cu mici intermitenţe, de fapt, nouă, şi am înviat de ziua mea! Şi cum am înviat, ţi-am dat telefon şi ţi-am urat şi ţie la mulţi ani! Ai priceput acum cum stau lucrurile?!” „Am priceput”, i-am zis. „De fapt, continuă poetul schimbînd tonul, mi-a apărut un volum de versuri şi vreau să
ţi-l trimit… Acesta e cadoul pe care vreau să
ţi-l fac de ziua mea. Bineînţeles că ţi-l voi expedia mîine. Astăzi e tîrziu, poşta s-a închis de mult, iar eu sînt oboist… Dă-mi adresa ta…” L-am felicitat pentru volum, i-am dat adresa şi i-am urat petrecere frumoasă… „De două luni sînt în abstinenţă… Prin urmare, nu petrec. Dar putem ciocni, de la distanţă, cîte un pahar de vin simbolic, care să conţină măcar un strop din adevărul suprem existent în noi şi-n univers…” „Atunci, dar să ciocnim”… Am ridicat în închipuire paharele şi le-am ciocnit prin telefon. „Ştii, spuse poetul, care părea să-şi savureze starea, că există, şi unde crezi?, la Cluj, Confederaţia Naţională Sindicală In vino Veritas, care reprezintă interesele clasei muncitoare implicată în atît de vastul domeniu al consumului de alcool… Recent, sindicaliştii de acolo au semnat un acord de parteneriat cu Organizatia nonguvernamentală Pro Alcoolum, care a fost infiinţată încă în perioadă interbelică, intrînd în clandestinitate în era comunistă. Aceste două entităţi s-au hotîrît să sprijine în alegeri Partidul Alcoolicilor Europeni la Cluj…” „Nu cumva statutul acestui partid a fost insiprat de Cartea Alcool a lui Mureşan?” l-am întrebat. „Pe canale neoficiale circulă cu totul alte variante, printre care şi aceea că Organizaţia ar fi reapărut pe scenă la iniţiativa lui Boc, care, cică, ar fi simţit nevoia să aducă la Cluj un omagiu preşedintelui, trecînd în programul viitoarei campanii electorale, ridicarea unui pod suspendat construit din sticlele golite de bere culese de pe marginea autostrăzilor şi a unui arc de triumf, ridicat din sticle de whisky băute de însuşi preşedintele acestei ţări…” Conform lui Vinicius, acţiunea subterană a lui Boc ar avea drept scop recîştigarea simpatiei unui anumit segment electoral, destul de numeros, compus din alcoolicii de la Cluj, indiferent de culoare politică, etnie sau sex... Nu am acordat prea mare importanţă acestei conversaţii, punînd supoziţia poetului pe seama fanteziei, dar timpul a trecut şi evenimentele au evoluat în aşa fel încît acum tind să-i dau dreptate. Fără Confederaţie şi fără ProAlcool, fostul premier n-ar fi avut nici o şansă să cîştige cursa pentru primărie în care s-a înscris…

La trei zile după acest dialog, am primit şi cartea lui Vinicius şi, tot atunci, mi-a parvenit, pe email, fantasticul său interviu, realizat de Robert Şerban. Mărturisesc că interviul mi-a schimbat percepţia pe care o aveam asupra lui Paul Vinicius şi a poeziei sale. Interviul e o adevărată spovedanie a unui Stavroghin dostoievskian, trecut dincolo de bine şi de rău. Citindu-l, am găsit cîteva răspunsuri legate de dialogul pe care l-am purtat cu poetul la telefon.

„Cum poate un om să moară atît de mult timp?” l-a întrebat pe Paul Vinicius Robert Şerban Conform percepţiei lui Vinicius, omul poate face o sumedenie de lucruri cu viaţa lui. „Incusiv să moară, mai mult sau mai puţin timp, sau chiar definitiv.” Moartea lui Vincius s-a produs odată cu aparţia volumului Studiu de bărbat în 2002 şi pînă la ieşirea la lumina tiparului a recentului său volum de versuri, Liniştea de dinaintea liniştei, publicat la Ed. Tracus Arte din Bucureşti. „În intervalul acesta de timp n-am existat decît cu mici intermitenţe. In restul timpului, am fost mort şi bun murit.” Mort, desigur, din punct de vedere poetic, poate şi sufletesc… Această moarte l-a împins spre experienţe ultime. Neavînd un acoperiş deasupra capului, mortul-viu Paul Vinicius a trebuit să-şi caute adăpost pe casa scării blocurilor, la subsolul unor clădiri aflate în ruină, sau alte adăposturi temporare, oferite de cîte un prieten. „Din mai 2004 şi până acum, am locuit (de fapt, numai am dormit, întrucât plec de dimineaţă şi mă întorc numai noaptea, târziu) printr-o sumedenie de locuri, începând cu un cămin de studenţi (pe timpul vacanţei de vară) şi continuând cu mai multe ateliere ale unor artişti plastici care îmi erau apropiaţi, o fabrică de turnat statui din bronz, de pe la marginea Bucureştiului, aparţinând sculptorului Ioan Bolborea, prieten bun, unde am rămas cam un an, sîmbetele şi duminicile asigurând, în contrapartidă, paza „obiectivului” (întrucât, noaptea, săreau ţiganii gardu’ ca să fure fiare)… A urmat o cămăruţă, la demisol, aparţinând unui prieten armean, care apare ca personaj în mai toate scrierile mele, dar unde nu exista nici încălzire, nici veceu, nici chiuvetă; doar un pat de metal, de felul celor pe care le găseşti prin saloanele mai „la grămadă” ale spitalelor. Oricum, eram fericit fiindcă acolo aveam oarece intimitate…” În această intimitate, poetul a scis şi a iubit„cu patimă”, cum numai un om mort e în stare să iubească, „înghiţind toate mitocăniile şi umilinţele” binefăcătorilor săi, fără să poată spune un cuvînt, „subzistînd în virtutea unei inerţii dictate de insintcul animalic de conservare”, fără să-l mai intereseze că va ajunge să doarmă noaptea în „vreun smîrc, în cine ştie ce cocină sau cine ştie ce balamuc…” Cînd nu mai ai cum să fii tu însuţi, nu-ţi rămîne decît o singură cale: sinuciderea prin poezie. Zi de zi poetul s-a sinucis prin poezie, şi a reînviat de atîtea ori. Recentul său volum de versuri, Liniştea de dinaintea liniştii, fiind tocmai rodul acestor frămîntări: „toate întîmplările familiei mele/ s-au consumat între verdele legionar/ roşul vertical/ şi/ mai tîrziu,/ gaura din steg. // am fost nişte oameni păguboşi/ dar cu un sistem nervos/ al naibii de sofisticat/ Numai aşa am reuşit să le trecem pe toate…” Şi o altă mărturisire, la fel de dureroasă, cu o trimitere indirectă la un autoportret stănescian: „În ultimile trei luni de viaţă/ mama n-a fost decît o băltoacă/ vorbitoare”, iar eu, în ochii celorlalţi „un nebun cu acte în regulă/ care stătea de vorbă// cu o biată băltoacă/ fie ea/ chiar şi de morfină”, de aceea „priviţi-mă cum strălucesc/ aici/ în întuneric/ precum moneda unei lumi apuse…”.