În primavara anului 198..., cît timp a trecut de atunci!, întorcîndu-mă din capitală, unde fusesem invitat alături de alţi doi tineri confraţi în ale condeiului, Liviu Antonesei şi Lucian Vasiliu, să citim la Cenaclul de Luni, pe peronul Gării de Nord, înainte de urcarea în tren, m-am întîlnit cu un alt poet, Adrian Alui Gheorghe, care, fiind în trecere prin Bucureşti, participase şi el, ca simplu spectator, la şedinţa cenaclului.

Preocupat fiind de lectură şi de ceea ce-a urmat, nu i-am reţinut figura, astfel că, atunci cînd m-am auzit strigat pe nume, trenul tocmai trăsese la peron, am întors capul şi l-am privit cu suspiciune... „Sînteţi, cumva, dl. Danilov?” m-a întrebat zîmbind un tînăr înalt, subţire, ce se legăna de pe un picior pe altul răsărit ca din pămînt în stînga mea... „Da, desigur, i-am spus, eu sînt.” „Ştiu, răspunse precipitat tînărul. Aţi citit la Cenaclul de luni, am fost şi eu în sală...”

Da?! Nu-l remarcasem....

Sala unde se desfăşurau şedinţele cenaclului era arhiplină. Peste tot erau chipuri şi voci. În starea emoţinală în care mă aflam, glasurile şi feţele mi se roteau în faţa ochilor, amestecîndu-se într-o masă amorfă de oameni, din care răsărea cîte un chip cunoscut, cuprins şi el de rictusuri...

Lumina chioară a becurilor, fumul gros, scaunele, mesele lungi şi feţele încruntate ale cenacliştilor mi-au rămas adînc întipărite în memorie. Atmosfera locului îmi aducea, nu ştiu de ce, aminte de poezia Împărat şi proletar. Norii groşi de fum erau contrapunctaţi de discursuri sarcastice, în care se împleteau patima eminesciană şi ironia de extracţie caragialiană, într-un laţ care avea menirea să anihelize orice poftă de mărire a protagonistului.

„Se înţelege de la sine că nu m-aţi remarcat, spuse cu bunovoinţă tînărul. Aţi avut de înfruntat o adevărată furtună... Toţi erau porniţi pe execuţie... Capitala vroia să-şi demonstreze superioritatea faţă de provincie...”

...Într-adevăr, şedinţa cenaclului fusese furtunoasă. În lipsa mentorului (criticul Nicolae Manolescu, fiind, pesemne, foarte ocupat, nu venise să asiste la lectură), spiritele s-au dezlănţuit. Florin Iaru era în vervă. Coşovei, la fel. Elena Ştefoi ne ciupise şi ea cu replici usturătoare. Mai rezervaţi au fost I. B. Lefter, Cărtărescu şi Nino Stratan. Singura care încercase să-mi ia apărarea a fost Mariana Marin, dar fără succes. Cel mai pornit era Doru Mareş, un fel de Rică Venturiano în miniatură al Cenaclului de Luni, cu părul dat din belşug cu briantină şi ochi scăpărători, de o perversitate furibundă, care, timp de o oră, a perorat pe marginea unei poezii miniaturale citite de mine la cenaclu. Pe moment, n-am înţeles de ce avusesem parte de o astfel de primire. Cu timpul, derulînd în memorie anumite secvenţe, am înţeles. Poezia mea mergea într-o altă direcţie decît cea a colegilor mei de generaţie bucureşteni. De aici şi reticenţa. În plus, cartea mea de debut fusese comentată favorabil de către criticul Eugen Simion, în România literară. Între Eugen Simion şi Nicolae Manolescu era o rivalitate, ce se transmitea şi cercurilor pe care aceştia le diriguiau. În afară de aceasta, eu mai făcusem şi o greşeală capitală. Imediat după debut, primisem o scrisoare din partea distinsului amfitrion, care mă învita să citesc la Cenaclul de Luni. N-am dat curs acestei invitaţii şi nici n-am răspuns la acea scrisoare. La scurt timp după această invitaţie neonorată,
m-am întîlnit cu distinsul critic pe Bulevardul Magheru. În loc să-mi cer scuze, am vorbit confuz, bălbîind ceva despre Cristoiu şi Cenaclul Confluenţe, unde am fost, de asemeni, invitat să citesc. Impresia pe care am făcut-o criticului nu a fost tocmai agreabilă. Faptul că nu am onorat invitaţia şi nu i-am răspuns la epistolă a fost un gest nepoliticos din partea mea, gest care, în timp, m-a costat destul de mult. După cum m-au costat şi polemicile pe care le-am susţinut cu „divinul” critic şi cu unii din protejaţii săi...

„Crezi că am avut parte de o cabală?” l-am întrebat pe tînărul confrate. „Nu ştiu dacă a fost chiar o cabală, să nu fim suspicioşi, totuşi, vi s-a întins o cursă...”

Că mi se întinsese o cursă, asta o ştiam şi eu. Intuiţia mea nu dăduse greş. De asta am şi citit doar două poezii ce ar fi putut să-ncapă într-un degetar...

„...Dar, continuă poetul, dumneavoastră
le-aţi jucat o festă...” „În ce sens?” „Cum în ce sens? Aţi citit atît de puţin, încît băieţii nu au avut de unde să vă apuce...” „Dar Doru Mareş?” „Mareş nu a avut nici el ce face. A tot întins cele patru versuri ca pe un elastic. Elasticul s-a rupt şi el a rămas cu buzele umflate... Felicitări!” „Dar ceilalţi cum au ieşit?” „Liviu a citit cîteva poeme kilometrice şi, poate, ar fi avut succes, dacă lunediştii nu ar fi comentat doar poeziile lui Danilov...” „Dar Lucian Vasiliu?” „Lucian a dat dovadă de inteligenţă şi a citit şi el puţin...”

„Mergeţi la Iaşi?” l-am întrebat. „Mai întîi la Iaşi, apoi la Piatra...”

S-a nimerit să avem locuri în acelaşi vagon şi în acelaşi compartiement, astfel că după ce trenul a pornit am început să ne schimbăm impresiile.

Nu ne cunoşteam prea bine şi nu ne tutuiam. Drumul lung cu trenul ne-a apropiat.

Poetul era înalt, locvace. Îi plăcea să te tragă de limbă, dar nici el nu se lăsa mai prejos, exprimîndu-şi opiniile literare, dar şi politice fără nici o precauţie. Fiind tînăr, fără experienţă, nu-i era teamă nici de eventualii provocatori şi delatori, care mişunau mai peste tot. Din propria-mi experienţă ştiam că orice conversaţie, legată de regim, purtată în public, ajungea, mai devreme sau mai tîrziu, la urechile cui trebuie. Fie la partid, fie la securitate, fie la Uniune. Prioritatea o avea, totuşi, în mod paradoxal, partidul. Consecinţele le simţeai pe propria ta piele. Intrînd în vizorul organelor, ţi se strîmta culoarul pe care alergai. Şi începeai să ai parte de tot felul de belele.

Privind din cînd în cînd pe geam, ascultam fascinat povestea acestui tînăr, în care începusem să am încredere. Provenea din cercul poeţilor de la Piatra Neamţ. Mi-a vorbit mult despre prietenii săi de atunci, Aurel Dumitraşcu şi Nicoale Sava. Mi-a vorbit despre atmosfera de la Piatra. Lucra, dacă nu mă-nşel, ca operator chimist la CFS Săvineşti. (Mai tîrziu, s-a angajat ca miner la Livezeni, Lonea şi Petrila, iar mult mai tîrziu, pentru o scurtă perioadă, a ajuns senator)... Stătea la un cămin de nefamilişti, unde locatarii, în proporţie de 98% , erau femei. Era căutat ca iarba de leac. Unde era nevoie să repare o priză, repara o priză, indiferent de oră sau de anotimp... Unde se strica o clanţă, repara şi clanţa. Dacă era nevoie să dea şi cu agheazmă, dădea şi cu agheazmă ca să alunge duhurile rele. Acest cămin a fost pentru tînărul poet o adevărată mină de aur. Acolo a cunoscut atîtea patimi şi atîta durere omenească, a auzit atîtea poveşti, încît ar fi putut scrie o epopee nesfîrşită.

Poetul mi-a vorbit şi despre originile sale teutone. A pomenit despre un anume Erich, un neamţ autentic, care în 1966, a primit în dar două sticle de vin din pivniţele Reich-ului. Una urma să fie desfăcută după moartea sa, cealaltă o purta poetul în geanta sa de voiaj, înfăşurată în manuscrise. Pe la jumătatea drumului, în staţia Focşani, după atîta conversaţie, ni se făcuse sete. Ne-am uitat unul la altul şi am clătinat din cap. Poetul făcuse un legămînt lui Erich să destupe sticla la căderea zidului Berlinului. După prorocirea lui, evenimentul avea să se întîmple pe la sfîrşitul anilor optzeci. Am stat şi-am calculat: mai aveam de aşteptat destul de mult. Între timp, setea în noi crescuse. Atunci poetul, ceremonios de felul lui, a scos nepreţuita sa comoară dintre manuscrise şi a apropiat-o de geam. În lumina apusului, vinul rubiniu ne făcea ispititor cu ochiul. „Să bem în cinstea noastră, a zis el, şi în cinstea Cenaclului de Luni!” Am desfăcut şi am băut... Şi deodată, în jurul nostru, s-a ridicat un curcubeu de fluturi...