După cum am mai spus, pentru mulţi dintre reprezentanţii noii generaţii, Ioanid Romanescu e un necunoscut. Nu ştiu cîţi dintre poeţii valului nouăzeci i-au citit cărţile... Şi totuşi, dacă ar trebui să facem o paralelă între modul de-a scrie poezie în anii şaptezeci şi cum se scrie astăzi, am descoperi o ciudată similitudine dintre lirica tinerilor fracturişti, şi cea a autorului Singurătăţii în doi, Ioanid Romanescu. Nu e vorba aici de influenţe, şi nici măcar de o potrivire de temperamente, ci de atitudinea de frondă pe care o întîlnim atît în poezia sa, cît şi în cea a tinerilor condeieri de azi faţă de realitate. Şi, poate, e vorba şi de o anumită ciclicitate pe care o urmează viaţa şi literatura. Iată cît de frust, cît de actual sună versurile sale scrise cu aproape cincizeci de ani în urmă: „Trăiesc pe spinarea mea sar din mine/ am casă la aeroport/ beau aer, mănînc aer, sînt singur, ocolit/ ca stîlpii cu emblema cap de mort...// Nevastă-mea viaţa îşi scutură de mine covoarele..”, şi: „Tîmpitule, boule, băiatul lui Halabuş cel nebun, bîlbîitule/ cretinule, tu care gîndeşti/ întotdeauna nearticulat/ dai buzna peste oameni....”.

Nu aş putea spune că m-am numărat printre fanii săi. Ci dimpotrivă. La revista Convorbiri literare, Ioanid Romanescu răspundea de poezie. În această calitate ne-am cunoscut. Poetul era pe cît de exigent, pe atît de subiectiv cu cei care băteau la porţile literaturii. Cu unii era prea drastic, cu alţii, prea generos.

Cît timp Ioanid Romanescu a diriguit secţia de poezie, nu am reuşit să public nici un grupaj în revistă. Totul a rămas în stadiul de promisiune.

Asta nu înseamnă, însă, că i-am purtat ranchiună.

Ce-i drept, pulsul poeziei sale l-am simţit mai tîrziu, apreciindu-i abia peste ani şi ani strania savoare.

Nu-mi iese din minte prima noastră întîlnire. Veneam la Convorbiri aducînd un grupaj de versuri proaspăt. Revista îşi avea redacţia în acelaşi imobil unde funcţiona şi Cronica... Înarmat cu un dosar burduşit cu manuscrise, urcam precipitat treptele monumentalei scări ce ducea spre biroul redactorului responsabil cu poezia. Pe la mijlocul scării, m-am ciocnit aproape nas în nas cu o mogîldeaţă îmbrăcată alandala (cravată şnur, sacou liliachiu, pantaloni negri, scurtaţi pînă la glezne, pantofi de lac, cu vîrful ascuţit, ce păreau prea lungi pentru statura sa minusculă), încruntat, cu gîtul înfundat în umeri şi faţa brăzdată în zig-zag de riduri. Făcînd un rictus, mogîldeaţa mă întrebă, cu un glas neaşteptat de sonor pentru alura sa, pe cine caut.

Iniţial, nu i-am acordat nici o atenţie, continuîndu-mi urcuşul spre redacţie... Dar am auzit din nou vocea somîndu-mă să mă opresc şi m-am oprit. Îndreptîndu-şi cravata stacojie, mogîldeaţa repetă întrebarea, zîmbind cam în doi peri şi arătîndu-şi dinţii mari, laţi, galbeni de prea multă nicotină. Mi-am zis că trebuie să fie vreun funcţionar administrativ mărunt care vrea să-şi impună autoritatea faţă de străini sau omul de serviciu însărcinat să consemneze în registru numele celor ce intră în redacţie. Am stat în cumpănă dacă trebuie să-i răspund sau nu la întrebare. Ca să nu complic lucrurile, urcînd din nou treptele, i-am răspuns din mers că am treabă cu poetul Ioanid Romanescu. „Păi, eu sînt Ioanid”, am auzit răsunînd pe casa scării vocea sa puternică, bărbătească, urmată de un rîs ce mi s-a părut sinistru.

Pe Ioanid Romanescu îl ştiam doar din pozele ce apăreau în paginile revistelor literare şi după titlurile cărţilor sale de poezii. Mi-l închipuiam ca pe un poet al uriaşilor, păşind cu capul în nori spre nordul obiectelor... Între timp, strania făptură făcu cale întoarsă sărind cîte două trepte ale scării deodată şi mă privea acum de sus, de la etaj, cu un aer de superioritate. Eram atît de bulversat de înfăţişarea sa, încît, atunci cînd m-a poftit să intru în birou, m-am pierdut de tot cu firea.

Aveam în faţă un altfel de Ioanid Romanescu, redus la dimensiunea unui breloc, un Ioanid în carne şi oase, ce ar fi putut încăpea în buzunarele Ioanidului imaginat de mine. Aşezîndu-se la birou, Ioanid luă o atitudine severă, care impunea respect şi teamă. Citindu-mi poeziile, Ioanid mai întîi s-a încruntat, apoi s-a înseninat. Şi după ce a mîzgălit tot manuscrisul, m-a rugat să mai revin. Am revenit, dar fără succes.

L-am întîlnit apoi, tot în aceeaşi perioadă, în Atelierul de potcovit inorogi al colegului meu de breaslă Lucian Vasiliu (un fel de chilie de pustnic tînăr şi ferice), unde se adunau, la vreme de seară, tinerii mînuitori ai condeiului. Cîteodată se mai rătăcea pe acolo şi cîte un crai bătrîn, în chip de maestru.

Cel mai spectaculos, desigur, dintre crai era Ioanid Romanescu.

Ioanid vorbea răspicat, cu o siguranţă demnă de invidiat, impresionînd auditoriul. Poetul dădea impresia că rosteşte adevăruri absolute, care nu admit replică, dar în sinea sa se îndoia adesea de cele spuse, iar cînd avea ocazia izbucnea într-un hohot de rîs nestăvilit. Lucra numai noaptea, retras într-o cameră minusculă, unde cînta la vioară sau la acordeon spre disperarea vecinilor. Spre dimineaţă simţea nevoia să evadeze, hălăduind de unul singur pe străzile cetăţii. Cîteodată se abătea din drum, poposind în atelierul lui Lucian. De la domnia sa am aflat multe poveşti despre Ioanid.

Dacă încheia un ciclu de versuri, Ioanid simţea nevoia să sărbătorească evenimentul cîntînd la trompetă. Desigur că vecinii făcuseră nenumărate reclamaţii la secţie, dar sectoriştii îl cunoşteau pe poet ca pe un cal breaz şi-l lăsau în pace.

Cocoţat pe pervazul dormitorului, Ioanid Romanescu îşi recita poeziile cu un glas cavernos, ce suna ca din mormînt. Soţiile sale îi respectau cu sfinţenie programul. Ca să nu fie deranjat, poetul amenajase o ferestruică rabatabilă în uşa camerei sale, prin care vorbea cu consoarta, ascuns după ochelarii săi fumurii, ce-i acopereau o mare parte din obraz. Deşi pricăjit de statură, avea aerul unui cuceritor. Cuceririle le făcea, de obicei, la redacţia Convorbirilor, unde răspundea de poezie, dar şi la cîte un picnic pescăresc organizat la sfîrşitul săptămînii pe malul Prutului sau Jijiei.

Dansînd sălbatic în jurul focului, avea aerul unui şaman, pregătit să leviteze în faţa auditoriului, alcătuit, de obicei, din discipoli, înarmaţi cu undiţe şi plase, orăcăind de zor la lună plină.

Ioanid Romanescu avea în el ceva de sfînt, dar şi de hahaleră. Cîntecul său era deopotrivă inefabil, dar şi golănesc. Într-o noapte memorabilă, petrecută în Atelierul infernal de lîngă piaţa Nicolina, l-am auzit recitînd extraordinarul poem În forţă, cu neruşinare, ce mi-a rămas de atunci întipărit în memorie: „de faptul că exist am luat cunoştinţă/ în noaptea cutremurului din patruzeci/ cînd peste mine s-au răsturnat vrafuri de cărţi/ în casa unchiului meu care a avut unsprezece neveste,/ nici una în stare să-i calce ireproşabil cămăşile/ (m-a salvat una dintre amantele lui)// copil în timpul războiului, am mîncat din gunoaie/ am băut apă din hîrburile cîinilor din urmele tancurilor/.../ nu mă pricep/ decît la un singur lucru – am iubit femeie cu tot cu fiică, am iubit surori/ gemene şi negemene, femei pure/ sau tăvălite de o companie// tîrfe internaţionale (deopotrivă pudice şi destrăbălate),/ cu fiecare am descoperit o Americă mare cît Rusia/ le-am posedat fără să mă laud/ cu numele şi rangul lor/.../ am iubit cu păturile-n geam/ ca un camionagiu în spatele depozitului/../ le-am iubit pe deşelate/ nepăsîndu-mi de toţi cei care ne fluierau” etc., etc.

Poezia aceasta e o reminiscenţă a boemei practicate la Vaporul, un imobil situat în centrul vechi al Iaşilor, nu departe de Teatrul Naţional şi Filarmonică. Aici, printre sticle golite şi nori grei de fum, scriitorii generaţiei şaptezeci, pe atunci toţi foarte tineri (Cristian Simionescu, Stelian Baboi, Mihai Ursachi, George Bălăiţă etc.), alături de susţinătorii lor, mari figuri ale Iaşilor (Eugen Andoni, Liviu Rusu) şi mulţi alţii, îşi citeau producţiile literare, acompaniaţi de cîte o chitară. Ioanid Romanescu, vocal, dar totodată şi timid, venea pe jos, tocmai din Voineşti, satul lui natal, cu nelipsita lui trompetă, dar şi cu acordeonul. Asistenţa feminină era culeasă de la facultate sau chiar de pe stradă. Aveau loc la Vaporul, de obicei la sfîrşitul săptămînii, atît iniţieri poetice, cît şi erotice, protagoniştii schimbîndu-şi între ei cu nonşalanţă, după relatarea lui Andoni, ciorapii şi femeile. Probabil că poetul stătea mormăind, undeva într-un colţ, asemenea lui Halabuş, pentru ca apoi să se dezlănţuie, năvălind „asemenea unui bivol” peste asistenţa căzută în delir. Căpitanul acestui loc mirific al boemei ieşene a fost regretatul Liviu Rusu, un lungan atletic, care, cu timpul, îngrăşîndu-se, a devenit un fel de Falstaff al Iaşului.

Viaţa boemă era dusă la marginea societăţii. Dimineaţa, poeţii se urcau în trenurile îmbîcsite de navetişti, coborau într-o haltă, o luau pe cîmp, peste islazuri, spre bălţile acoperite de ceaţă şi stuf, unde întindeau cortul. Pescuiau, beau, spuneau poveşti, se tăvăleau prin porumb, apoi, seara, se întorceau frînţi de oboseală în dulcele tîrg, dar nu se dau răpuşi, poposind mai întîi la bufetul imund al gării, după care o luau pe jos, în direcţia blocului de nefamilişti de lîngă Piaţa Nicolina, unde puneau ţara la cale, jucînd şah şi recitînd poezii pînă se crăpa de ziuă. De atunci, probabil, datează şi poemul Trăiască poezia şi marii visători, care sună astfel: „al dracului am fost, cu patimă în toate,/ greşind fundamental de atîtea ori/ - şi totuşi printre fericiţi mă număr - / trăiască poezia şi marii visători!”

Ioanid Romanescu a fost un împătimit al poeziei, dar şi al şahului. Era la curent cu toate teoriile privind deschiderile, putînd să reproducă din memorie celebrele partide ale marilor maeştri, începînd cu Mir Sultan-Khan, Siegbert Tarrasch, Savielly-Xavier Tartakover, Rudolf Spielmann, Stoltz Gösta, Arturo Pomar Salamanca, Hans Kmoch, Boris Kostici, Frank Marshall, Alekhine, Capablanca şi terminînd cu Bobby Fisher, Boris Spasski şi Garry Kasparov. Juca şah în redacţie, dar şi pe baltă, urmărind cu un ochi mulţimea de undiţe întinse pe luciul apei şi cu altul pionii risipiţi pe cîmpul de luptă. În timp ce juca, obişnuia să mormăie în surdină o frază a lui Pablo Neruda, şi el un împătimit al sportului minţii: „Şahul este o izbîndă a omenirii faţă de ea însăşi. Pentru unii şahul este muzică, pentru alţii pictură. Pentru mine şahul este poezie pură... Trăiască şahul şi marii visători.”

Cu trăsături ascuţite, tăiate în piatră dură, transpus în timpul jocului, Ioanid părea a semăna cu Fischer, dar şi cu Fischerle, piticul cocoşat din Orbirea lui Canetti, pregătindu-se să plece într-o Americă imaginară.

L-am revăzut într-o zi de toamnă a anului 1995, cu cîteva luni înainte de sfîrşit. Treceam pe lîngă grilajul spitalului Sfîntul Spiridon, pe bulevardul Independenţei, cînd m-am auzit strigat pe nume. Îmbrăcat într-o pijama vărgată, poetul a înaintat zîmbind spre mine pe aleea parcului, hîrşîindu-şi paşii printre frunzele căzute. Era o zi de toamnă splendidă, senină, cu un soare calm, nostalgic. Ioanid s-a apropiat de grilaj şi mi-a întins o mînă slabă, galbenă, turnată parcă în ceară. L-am întrebat ce a păţit. „Mai nimic, mi-a spus poetul zîmbind ca un copil. Doar că mi-au apărut crescăturile astea pe abdomen. Dar o să treacă.” Şi desfăcîndu-şi larg pijamaua şi-a mîngîiat coastele cu mîna, ca şi cum ar fi cîntat la un acordeon. Am aruncat doar o privire fugitivă asupra abdomenului său lipit de şira spinării. În partea dreaptă şi în stînga îi răsăriseră prin piele trei mici umflături, asemenea unor gutui. Mi-a rămas adînc întipărită în memorie această scenă, precum şi zîmbetul său blînd, neobişnuit pentru modul său de-a fi.

L-am vizitat apoi acasă, împreună cu Lucian Vasiliu şi magistrul Ursachi, cu cîteva zile înainte de sfîrşit.

Ioanid fusese externat. Tratamentul dur pe care-l urmase nu dăduse rezultatul aşteptat. Poetul părea împăcat cu gîndul c-o să moară. Ne trimisese vorbă să venim să-şi ia rămas bun de la noi. L-am găsit întins în pat, învelit într-un cearşaf curat. Văzîndu-ne, s-a bucurat. A vrut să se ridice singur în capul oaselor, dar, fiind slăbit de boală, nu a reuşit. Şi atunci a rugat-o pe soţie să-l ajute să se ridice între perne. Era o mînă de om. Sau mai degrabă o grămăjoară de oase învelite într-o piele de culoarea palimpsestului. Ne-a zîmbit şi a cerut o ţigară. Soţia i-a aprins-o fără nici un comentariu. În timp ce fuma, ne-a strîns, pe rînd, mîinile, zicînd: „De acum vom juca şah în eternitate.” Şi privindu-ne cu acelaşi zîmbet dezarmant, a adăugat: „Ei, vedeţi, băieţi, dacă n-am fost cuminte şi am fumat ca un turc... Suport consecinţele. Trăiască poezia şi marii fumători. ”