Cu ani în urmă (cât timp să fi trecut de atunci?), când l-am întâlnit pentru prima oară, Iurie Matei mi se părea o figură cunoscută.

Ne intersectasem pe Bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfânt din Chişinău, în dreptul unui magazin de antichităţi. Eu mergeam spre Piaţa Centrală, el, împreună cu fratele său mai mare, poetul Valeriu Matei, se îndrepta spre Arcul de Triumf. Acolo, în faţa magazinului de antichităţi, poetul îmi făcu cunoştinţă cu pictorul. „Acesta – rosti el cu un glas sonor, făcând să se mişte praful aşezat în vitrine – e pictorul Iurie Matei, un geniu. Iar eu, sunt şi voi rămâne amfitrionul său.” I-am privit cu atenţie, chiar cu uşoară suspiciune, mai întâi pe Iurie, apoi şi pe Matei. Fraţii nu semănau între ei. Şi, totuşi, aveau în fizionomia lor ceva comun, un anumit sigiliu de familie, moştenit din generaţie în generaţie. Surâsul unuia, al lui Valeriu, era luminos, al celuilalt articulat în linii frânte. Am căutat să disting trăsăturile comune. N-am reuşit. Pe undeva Iurie îmi amintea de Valeriu, iar Valeriu de Iurie. Era ca şi cum aş fi privit acelaşi chip, unul răsfrânt într-o oglindă lină, celălalt într-o oglindă în care cineva (un copil, poate chiar însuşi Iurie Matei) a aruncat o piatră, preschimbând-o într-un evantai colorat de cioburi.

În timp ce meditam, sedimentând în minte toate aceste impresii, poetul adăugă: „Văd că stai în cumpănă. Da, acesta este pictorul Iurie Matei, fratele meu mai mic, care acum e mai mare decât mine, în sensul că e mai înalt. Iurie e mai cunoscut în Olanda şi Germania, decât în Basarabia natală…”.

Legat de această întâlnire – s-ar putea ca memoria, totuşi, să-mi joace feste şi în locul magazinului de antichităţi să fi fost unul de suveniruri. Sau poate o altă prăvălie. Nu ştiu însă de ce în minte mi-a rămas întipărită imaginea unei vitrine în care se aflau expuse alături de câteva casete cu bijuterii, o veche statuetă aztecă reprezentându-l pe zeul Huehueteotl stând cu picioarele încrucişate în poziţie lotus, purtând pe cap un vas de sacrificii, precum şi o mulţime de linguri, cuţite, linguriţe şi sfeşnice, alături de un samovar înconjurat de cărţi de joc şi pipe, şi, bineînţeles, un orologiu cu acele încremenite în timp. Mai târziu, am regăsit câte ceva din aceste combinaţii de obiecte, note, senzaţii şi idei, în tablourile sale, dar şi în ambianţa restaurantuluiMamiCo, unde pictorul, ghemuit în faţa unei ceşti de ceai verde, într-o poziţie care-mi aduce aminte de băutorii de absint ai lui Picasso, dar şi de înţeleptul lui Matei Vişniec, descris într-o superbă poezie din tinereţe, îşi face veacul. Citez din poemul lui Vişniec: „înţeleptul privea adânc/ de-a lungul linguriţei argintii de-a dreptul în cana de ceai/ ce se vede acolo, striga mulţimea…// linişte, striga înţeleptul// văd un punct lucitor, o încăpere discretă/ în care locuieşte/ materia, acum/…/ trecătorii se urcau pe fereastră/ şi se rostogoleau/ în cana de ceai în lichidul gălbui se/ înecau acolo…/ înţeleptul privea nemişcat în adâncul/ cănii de ceai îşi umezea ochii şi striga spre strada pustie: chiar acum/ se vede sângele lucitor al materie/ cum se ridică la suprafaţă.”

Ca şi autorulOraşului cu un singur locuitor, Iurie Matei, în demersul său imagistic, jonglează cu ideile, cu marile concepte filozofice, cu metafore legate de noţiunea de spaţiu, materie şi timp, pe care le pune şi le suprapune într-o relaţie absurdă. El proiectează, apelând la tehnica suprarealismului magic, detaliul, lărgindu-l şi proiectându-l în eter, alături de imagini desprinse din realitatea imediată, dar şi dintr-un trecut anacronic, unde parabola şi utopia se contopesc într-un colaj abracadabrant, în care energiile lumii astrale, diurne şi nocturne, se cristalizează în imagini memorabile, halucinante. „Ca într-o proiecţie inversă a lui René Magritte”, lumea lui Iurie Matei, spune criticul de artă Roxana Ionescu, mimează sugestii şi descoperă sensuri nebănuite ale cuvintelor şi lucrurilor extrase din cotidian, transfigurându-le şi proiectându-le în transcendent. Aş spune că, în acest sens, pictura sa se apropie de poezie şi de muzică. Tablourile lui Iurie Matei sunt pline de regi şi arlechini, de instrumente muzicale, de peşti, de pălării, de cărţi de joc, de fiare de călcat, de bule de aer şi de mere dispuse în spirale cosmice, de figuri de dictatori, de sfere, romburi, cruci daliniene şi triunghiuri, transpuse într-o linie parodică. Pictorul descompune şi recompune miturile, apelând la colaj şi la tehnici ce au tangenţă cu literatura, cu postmodernismul şi chiar textualismul... Astfel portretul lui Lenin, lucrat în sepia şi năpădit de gândaci, atârnă la mică depărtare de trupul lui Iisus coborât de pe cruce, de o vioară, de statueta unui clovn, de icoana ferecată în argint, reprezentându-l pe Sfântul Nicolae, dar şi de imaginea lui Saturn devorându-şi fiii de Goya. De altfel, pictorul face dese trimiteri la Hieronymus Bosch, la Rembrandt, Rafael, Leonardo da Vinci, Michelangelo, Vermeer, la Picasso, Chagall, Dali, Kandinsky, dar şi la alţi monştri sacri ai secolului XX. În tablourile sale se îmbină armonios arta clasică şi cea suprarealistă.

Dacă ar fi să caracterizez pictura lui Iurie Matei aş face apel la poeziaSfera　de Valeriu Matei, dedicată lui Nichita Stănescu, ce sună astfel: „Te-am visat/ trecând pe o stradă pustie/ aidoma unui zeu.// Purtai în mână o sferă/ pe care o visam, o râvneam/ şi am rugat să mi-o dai.” AutorulNecuvintelor apărut în vis îi aruncă peste umăr o sferă plină de chipuri şi aripi, ce levitează printre claxoane şi strigăte prin amurgul greu presărat de ţipătul nostalgic al păsărilor. Această sferă – plină de „golul preaplin” – se află şi la geneza tablourilor suprarealist-onirice ale lui Iurie Matei. El e zeul care duce în mâini o sferă, populând-o de imagini.

Poetul Valeriu Matei i-a îndrumat paşii pictorului Iurie Matei. El i-a pus în mână albume de artă şi l-a învăţat să poată picta din orice perspectivă, stând în picioare, stând întins în pat, în poziţie yoga, levitând în hău deasupra lucrurilor. Bântuie şi azi, în Cazangic, locul de naştere al fraţilor Matei, legenda că poetul l-ar fi închis pe pictorul învăţăcel în interiorul unui clopot de sticlă umplut cu dicţionare şi albume de artă şi l-ar fi scufundat înlăuntrul fântânii aflată undeva în preajma casei lor, punându-l să picteze sinele profund, relevat prin tehnica tăcerii absolute. Şi că acolo Iurie ar fi deprins arta de a sonda adâncul propriului său subconştient, bântuit de fantasme şi simboluri. Dar asta-i, desigur, o simplă legendă.

Am vizitat, în urmă cu zece ani, atelierul lui Iurie Matei. Două dulapuri, o canapea şi trei fotolii, achiziţionate din Piaţa Chişinăului constituiau piesele de rezistenţă ale întregului său habitat. Obiectele vechi posedă suflet. În interiorul lor se află depozitate gânduri şi întâmplări, ce răzbat, din când în când, la suprafaţă, vibrând în aerul din jur. Ochiul atent al artistului le culege din zbor şi le aşază cu migală pe pânză. Aceasta am simţit-o, de altfel, pe propria mea piele. Rotindu-mi ochii în jur, am simţit cum mă cuprind fiorii. În vitrinele dulapurilor se zbătea un roi de chipuri, sosite dintr-un alt timp şi alt spaţiu. Iar arcurile canapelelor intonau un marş solemn deWagner. Mi-am scuturat capul şi mi-am revenit în fire.

Aşezat apoi comod în fotoliu, în faţa unei ceşti de ceai, am studiat cu atenţie fizionomia tânărului pictor: pomeţii proeminenţi, pleoapele pe jumătate îngropate în orbite, ochii albaştri, uşor absenţi, cutele adânci ce porneau de la baza nasului, curbându-se spre colţul buzelor, denotau un caracter dârz, marcat de accente melancolice.O parte din aceste trăsături le-am descoperit şi la fratele său, Valeriu, dispuse însă într-o altă combinaţie.

Câţiva ani mai târziu, răsfoind un album de Chagall, am dat peste cunoscutul săuAutoportret cu şase degete, pe care-l contemplasem în anii adolescenţei într-un dicţionar de artă contemporană, şi am tresărit. Asemănarea dintre autoportretul lui Chagall şi Iurie Matei mi s-a părut de-a dreptul zdrobitoare. De atunci, de câte ori ne întâlnim, îi cercetez din coada ochiului fizionomia, şi-i zic, în sine mea, micul Chagall, iar uneori, chiar marele.

Iar atunci când îi strâng mâna, simt în palma mea nu cinci degete, ci şapte. Al şaptelea, invizibil, cunoscut şi necunoscut, – „ceva între auz şi vedere, un fel de ochi, un fel de ureche – ca să-l citez pe Nichita Stănescu – neinventată de ere”, e degetul cu care pictorul Iurie Matei, la îndemnul fratelui său mai mare, Valeriu, pipăia pânzele lui Rembrandt şi Dali, pentru a se contamina de geniul încorporat în ele…