Efectele pe care explozia reactorului numărul patru le-a produs asupra locuitorilor din Bari au fost diferite, în funcţie de interesele celor contaminaţi.

Pentru noi, tinerii, a fost un fulger capabil să îndreptăţească sentimentul de dezastru-în-acţiune pe care îl percepeam de luni de zile. Dar pentru adulţi... Îmi amintesc scene din viaţa familială pe care le-am regăsit gravate în memoria tuturor contemporanilor mei. O văd pe mama întorcându-se acasă cu vagoane de bagaje, pline până la refuz cu pachete de paste făinoase în ambalaje de cinci chilograme. Acelaşi lucru îl făcea şi în zilele următoare, aventurându-se în depăşiri şi manevre în marşarier, fiindcă proviziile îndesate până la capotă creau probleme, dacă nu erai capabil să le duci în câteva clipe acolo unde acţiunea izotopilor nu le-ar fi atins ani de zile. Am auzit-o zicând: «Să nu vă hazardaţi să atingeţi o singură frunză de salată!». Şi laptele: numai acela preparat pentru o conservare îndelungată. Îi explica tatălui meu că «foarte probabil», începând din 1991, nimeni n-ar mai fi putut să înfulece o furculiţă de spaghetti în viaţa lui: marile restricţii dure recomandate aveau o scadenţă de cinci ani, în timp ce perioada de înjumătăţire a uraniului trecea de o sută. Şi apoi, comuniştii. Nimic nu era mai absurd decât cuvântul «bolşevic» ţâşnind de pe toate buzele.N-am mai auzit deloc vorbindu-se despre politică. N-am mai auzit nimic vorbindu-se despre cineva. Unica ideologie de care Sudul Italiei se interesa cu adevărat era nevoia de a găsi un remediu adaptat timpurilor, să facă ceva pentru sine. Nu-mi amintesc de vreun copil care să aibă într-adevăr o atracţie pentru caii cazacilor din faţa fântânii San Pietro. În schimb acum – de la mama până la contabilii tatălui meu, de la vânzătorul de ziare, la familiile rudelor şi cunoştinţelor, pentru care unica ameninţare a statului consta totdeauna în ipoteza că s-ar putea întrerupe ciclul bisect al graţierilor fiscale – a fost un clocot de injurii directe împotriva lui Hruşciov (care murise în 1964), împotriva Internaţionalei Comuniste (al cărei ultim congres urca până la anii în care Iranul se mai numea încă Persia), împotriva Revoluţiei din Octombrie şi, evident, împotriva cazacilor care – înmormântaţi în gulag de aproape o jumătate de secol – îşi refăceau existenţa călărind pe farfuria orizontului oniric din Tavoliere delle Puglie.

Mama nu mai era sensibilă la soarta Solidarnost-ului de când nu-i mai fusese decriptată de către codicele maya. Deci, alarmismul ei nu mai era politic. Dar nu era nici măcar un simplu alarmism, din moment ce săgeţile veneau de la o femeie responsabilă, înclinată spre optimism, capabilă să se ţină tare, fără să cedeze descurajată vreodată, chiar dacă s-ar fi întâmplat într-adevăr o catastrofă. Deci, era ciudat că acum se agita în faţa unui pericol atât de intangibil, ca norul toxic provenit din Ucraina. Neliniştea ei avea în ochii mei ceva absurd.

Nu înţeleg nici acum de ce, când au nervii gata să explodeze în faţa unor probleme aparent de neînţeles, adulţii lasă adesea să pară că sunt preocupaţi de unele lucruri deosebite, dar, în fond, foarte uşor de înţeles. Deci, ce-o îngrijora realmente pe mama mea? Avuseseră loc prea multe schimbări în ultima perioadă? Impetuozitatea cu care progresam era poate îngrădită de ceva neclar, vag şi ameninţător de când cu radiaţiile de la Cernobâl? Probabil că mama, puţin înclinată să formuleze o explicaţie pentru o serie de noi nelinişti care începeau să-i macine încet viaţa, prefera să le afle în Marele Nimic venit din Est.

Nu însă şi tata. Tata exploată dezastrul exact când trebuia. Erau luni în care consultanţii financiari îl sfătuiau să-şi diversifice activitatea. «Dacă ne credeţi – îi ziceau – utilajele nu înseamnă totul în viaţă». Aşa că, începând din mai, a fost posibil să-l văd avându-l în preajmă pe un anume Nicola Bellomo.

Era vorba despre încă una dintre acele persoane la cincizeci de ani care în viaţa lor făcuseră toate meseriile, capabile să treacă de la transporturi la probleme de urbanism cu aceeaşi dezinvoltură grăbită cu care îl vedeai pe funcţionarul judiciar alergând cu un inel cu

briliante ascuns în halat ca să determine anularea protestului unei poliţe. Acum, după ce spintecase în două golful Taranto cu un complex turistic inspirat din Rosaspina fraţilor Grimm, Bellomo fusese fulgerat de ideea că un răspuns bun la problemele centralelor sovietice ar fi să încerce să vândă – în centrul oraşului Bari – apartamente dotate cu refugiu antiatomic. «Fără exagerări – îi zicea Bellomo tatălui meu – e de ajuns să plasezi două sau trei palazzine din astea, înainte ca panica să se risipească, şi putem să sărbătorim Anul Nou cu o lovitură». În câteva săptămâni atraseră în birourile lor zeci de potenţiali cumpărători: cetăţence şi cetăţeni cu mulţi bani în buzunar, care le cereau să vadă micile subterane de rezervă pentru refugiu, desenate pe planşetă – simple cămăroaie ale căror pereţi îmbrăcaţi în beton armat le confereau statutul de «refugiu omologat de Aiea» şi pe care, unii dintre aceşti indivizi plini de bani începură să le evalueze cu interes, bântuiţi nu de fantasma unei tumori tiroide, ci de bănuiala că în aceste imobile cu preţul de piaţă mai mare cu douăzeci la sută ar fi fost ceva chic.

«O mică afacere, dar foarte avantajoasă. Şi apoi să admitem, ideea este genială, – zise tata în timpul unui prânz din acea perioadă, încercând să înfrângă perplexitatea mamei. Aşa că, – zise mai departe, – dacă vom reuşi să găsim al treilea asociat...». Căuta deja să susţină o cauză prin alta.

«Dar scuze! – zise întorcându-se dintr-o dată spre mine, după ce trântise un pumn în masă. – Dar scuze, scuze, scuze... repetă, căutând să mă cucerească cu un surâs, – de ce nu-i spui asta tatălui prietenului tău? Cum se numeşte? Hai, spune, cum se numeşte?...». Cunoaşte foarte bine numele acela, gândii, îl curtează în mod obsesiv din iarna trecută. Rămăsei tăcut. «Ai înţeles despre ce vorbim?» întrebă, şi deja în surâsul lui era un strop de deziluzie, de parcă amnezia mea ar fi fost construită pe arta de a păgubi (de acord, era falsă). «Da! – concluzionă scoţând un suspin de tipul: e posibil că în această viaţă de rahat trebuie să fac totul singur? – Da, da! Mario Lombardi! Avocatul Mario Lombardi. Deci, de ce nu-i spui tatălui prietenului tău?».

Acestea erau puterile diabolice ale tatălui meu: să domine, în spaţiul unui surâs, o serie întreagă de semnificaţii ulterioare cu privire la o simplă cerere de a-l prezenta pe tatăl lui Vicenzo care, el şi un şarlatan în ale construcţiei de vile, căutau asociaţi pentru un proiect imobiliar care să reziste la bombe (avocatul Lombardi ar fi avut numai de câştigat, se subînţelegea din surâsul tatălui meu, deci, ar fi câştigat şi Vicenzo, care, ca un adevărat prieten, nu putea să-mi refuze să-i facă un favor părintelui meu; iată ce putea să fie într-o simplă contracţie musculară a celui care m-a adus pe lume.)

Dacă am mai fi fost pe vremea lui Long John Silver, probabil că aş fi cedat şantajului printre atâtea chinuri interioare. Dar trecuse multă apă pe sub poduri... Şi aveam o mare stimă pentru dispreţul lui Vicenzo faţă de tatăl lui. Şi iubeam o fată care fusese orbită de un drog capabil să le arate ce lucruri se ascundeau în culisele unui teatru casnic. L-am înfruntat pe tata cu un surâs mai larg decât al lui: «Numărul de la biroul Lombardi se află în Pagini Galbene. Sună-l tu. Tatăl lui Vicenzo va fi fericit să fie unul de-al vostru.».

Traducere şi prezentare: Marin Budică