De ce sunt uitaţi cei morţi, azi mai abitir decât altădată? Pentru că numai gesticulaţia contează acum, nu substanţa. Cei morţi nu mai gesticulează, nu mai au ceea ce se numeşte, cu un cuvânt necuprinzător, activitate, dar substanţa lor – a celor care au avut-o – se păstrează prin opera lor, nu neapărat scrisă, muzicală sau plastică, ci şi ştiinţifică, dar şi meşteşugărească etc. Comunicarea rapidă a tuturor gesturilor şi activităţilor, acest blestemat „în timp real” grăbeşte şi biciuieşte lumea cu ştiri despre oamenii vii, de obicei mult mai rarefiaţi ca substanţă decât marii morţi, cei vii altădată. („Tels qu’en eux-męme, en fin, l’éternité les change…”, ca să citez, puţin schimbat, un vers mallarméan.) Un principiu aşa-zis academic, emanaţie americană, se spune, dictează lucrărilor ştiinţifice, chiar celor din domeniul umanist, citarea unor surse bibliografice nu mai vechi de cinci ani, hai zece. (Asta să fie originea urletului acelei femei, la 12 ianuarie 1990, către şeful de-atunci al statului: ce aţi făcut în ultimii cinci ani, dle Iliescu?!)

Am întâlnit undeva, în prefaţa lui Salvador Dalí la propriul său roman, Chipuri ascunse, numele Sfintei Tereza şi o clipă am citit Maica Tereza. O aproape sfântă cu care, până mai ieri, am fost cu toţii, cei care azi mai existăm, contemporani. Mi-am dat seama că nu am mai întâlnit în presă şi cu atât mai puţin la televiziuni acest nume – decât poate doar uneori, ironic faţă de cine ştie ce binefăcător ipocrit – cam de când aceea nu mai este aici, în viaţa de care ne mai bucurăm noi. O, dar câte alte nume care până mai ieri umpleau ecranele şi paginile – câte mai sunt – ale publicaţiilor au dispărut odată cu dispariţia pământeană a celor care le purtau!

E vorba, ştiu, şi de un fel democratic de a acorda tuturor, sau cât mai multor trăitori pe acest Pământ, o şansă. Numai că în felul acesta ne diluăm şi noi substanţa, în lipsa celei care ne-ar fi sporit-o cu o prezenţă prelungită dincolo de anii de viaţă materială. O să spuneţi că operele rămân. Nu vă contrazic, ele rămân, dar patrimoniul sporeşte pe zi ce trece şi pe viaţă ce trece cu multe articole (nu e vorba de cele de ziar sau revistă) inutile, tocmai în absenţa comparaţiei. Că doar nu mai compară azi nimeni opera unui foarte viu şi foarte gesticulator autor cu aceea a unuia care n-o mai poate susţine cu prezenţa sa fizică. Şi atunci are loc o – cum îi spunea, oare? – acumulare sălbatică de capital, intelectual fireşte, iar aceasta se produce în mod evident în detrimentul unuia deja existent, garantat, substanţial. Acumulare care, de altfel, nu ţine nici cât aceea de capital financiar. Şi-apoi, nu e mai comod să ştii că nu mai poţi fi prins când tragi o ocheadă şi chiar mai mult de-atât prin opera unui înaintaş dispărut? Şi uite-aşa se actualizează substanţa celor trecuţi prin mai diluata substanţă prezentată drept a unora dintre cei care pot încă gesticula. Dai din mâini, dai din gură – exişti. S-a dus de mult cuget, deci exist. Gesticulez, deci exist. Gesticulez în faţa camerei de luat vederi, deci exist, ca să fiu mai precis. Gesticulez şi impresionez, dau din gură fără să spun mai nimic, deci exist, deci sunt luat în seamă. O maree de impostori, o maree neagră de impostură acoperă multe zone ale lumii acesteia şi cei care o observă şi o semnalează sunt priviţi cu duşmănie, cu ură, nu de clasă, ci, eventual, de generaţie şi respinşi ca deja morţi.

Un prieten îmi spunea, demult, când nu puteam să calc pe la Paris (şi nici primprejurul) că acolo, într-o cafenea, desigur, mai populară, lumea îşi scutura scrumul nelipsitelor ţigări pe jos ca să poată trăi şi cei care mătură. Asta ar fi forma actuală a celebrei diviziuni a muncii, sau diviziuni sociale a muncii, tu scuturi scrumul, eu îl mătur şi amândoi suntem mulţumiţi, tu ai ce fuma, eu am ce mânca… Aşa şi cu cei morţi, căci morţi sunt cei muriţi, spunea un poet mai vechi, azi uitat, dar uite că parcă le vorbea celor care azi nu-l mai ţin minte.

Am primit o educaţie în cadrul căreia morţi iluştri precum Eminescu, Voltaire, Caragiale, Goethe, Tolstoi, Maupassant, Dostoievski sau Gogol şi Cehov ţineau locul unor vii fără substanţă şi fără relevanţă. Poate că la noi, cei născuţi pentru a-şi petrece o prea mare parte din viaţă în timpul socialismului victorios, cu proletcultismul său cenuşiu, această prezenţă a marilor decedaţi să fi fost accentuată tocmai de nevoia de a supravieţui intelectual, spiritual chiar în mareea aceea neagră de impostură şi teroare intelectuală sau, mai precis, asupra intelectului când nu era asupra întregii fiinţe, cu cea de carne cu tot. Iar acum, lumea fiind liberă să aleagă, nu se mai sinchiseşte de cei ce nu mai pot să gesticuleze, aici, printre noi, şi cască gura la cei care fac mai mult zgomot. Desigur, pentru nimic.

Fără să ştie, gesticulatorii pierd tocmai pentru că nu se măsoară cu măsura celor ce nu mai pot da din mâini, pentru că ei vor dispărea şi mai repede, mult mai repede decât li se va încheia viaţa pământeană. A, fireşte, asta dacă nu au grijă să se şi drogheze sau să folosească alte mijloace de finalizare (cum se spune mereu azi) rapidă a vieţii fizice. Poate că, dintre cei care altădată îşi măsurau pasul intelectual cu al marilor înaintaşi, câţiva, nu mulţi nici atunci, rămâneau să persiste printre cei duşi înaintea lor mai multă vreme după ce fiinţele fizice îşi încheiau ciclul. Sigur, azi morala este a lui după mine, potopul. În lumina ei, asta e cea mai bună dintre lumile posibile. Dar nu e mai bine să ştii că au mai existat şi alte cele mai bune dintre lumile posibile şi să te măsori cu ele? Dar dacă, vorba rusului, niet cultur, de unde forţa de a încerca să te pui cu ei?