Săptămânal se transmite pe un post de televiziune oficial filmul campionatelor mondiale de fotbal de la începuturi şi până acum. N-am ştiut, dar am descoperit din întâmplare episodul Anglia 1966. Îmi aminteam destul de vag că am văzut parte din acest campionat, la un televizor, în garnizoana de la Otopeni, din stânga actualului aeroport, unde eram încarcerat ca „elev” la „Şcoala militară de ofiţeri de rezervă nr. 1”. Îmi aminteam de strigătele de protest ale noastre şi, pe urmă, ale presei la multele greşeli (intenţionate?) de arbitraj, de faulturile dure şi, mai ales, de cele făcute de echipa Uruguayului, cândva campioană mondială. Acum, în acest film, totul arată altfel. E normal, amintiţi-vă cum arăta manifestarea de la 28 ianuarie 1990 în Piaţa Victoriei şi cum arăta ea la Televiziunea Română (pretins) Liberă. Nu insinuez nimic, observ doar – a câta oară? – ce înseamnă montajul. Dar nu despre asta voiam să scriu aici.

Lumea întreagă, aşa cum se vedea ea prin fereastra acelui film, montat, totuşi, din imagini de epocă, era alta. Ceea ce vedeam atunci, fără să clipesc, pare acum uimitor. Întâi că stadioanele nu erau împrejmuite de reclame. Nişte garduri joase, albe, dincolo de care, foarte aproape de teren, stăteau spectatorii din primele rânduri. Nu tu petarde, nu tu alte obiecte aruncate pe teren din tribune sau de la peluză, nu tu gesturi ameninţătoare. Ceea ce azi ar părea uluitor de-a binelea, ca din altă lume, am văzut, la finala Anglia-Germania de Vest: steaguri britanice alături de altele, germane, în aceeaşi tribună, iar cei care le fluturau stăteau cot la cot. Nici o violenţă, nimic din ceea ce ştim azi despre spectatorii englezi, scandalagiii numărul unu pe terenurile de fotbal, dar continuaţi să număraţi că n-o să greşiţi. Feţele oamenilor, îmbrăcămintea, nu atât de colorată şi veselă precum aceea de azi de pe stadioane, aduceau destul de mult cu ceea ce se putea vedea pe un stadion din Est la aceeaşi oră. Nimeni nu se bătea în tribune, nimeni nu-l pocnea pe suporterul celorlalţi, care era, ca să zic aşa, la îndemână, alături. Se aplauda cam ca la tenis – hai, că aici exagerez, erau, totuşi, strigăte specifice – cum la campionat era şi echipa Ungariei, care i-a mai şi bătut pe brazilienii unui Pele gata accidentat şi ai unui Garincha inabil, am putut auzi şi atât de familiarul „hajra maghyarok!”. Acolo, pe teren, e drept, erau faulturi, şi încă unele foarte dure. Dar tribunele nu răspundeau cu aceeaşi monedă. Huiduiau, totuşi, când credeau că e nevoie şi invers, când era invers.

Am lăsat la urmă aspectul jucătorilor propriu-zişi. Faimosul Bobby Charlton părea un funcţionar, cu o chelie demnă de alte vârste decât a sa, numai mânecuţele îi lipseau. Şi alţii, destui, arătau la fel, bătrânicioşi şi cu chelii premature.

Mă întreb ca un prost: unde s-a dus lumea aceea? Cei mai mulţi spectatori, atunci maturi sau şi mai şi, ştiu unde s-au dus. Dar ceilalţi? Cândva, în anii ‘90, la Alianţa Civică, l-am întâlnit o dată pe marele fost portar al naţionalei României, Ion Voinescu, cel care a murit acum mai bine de o lună, într-un (aproape) perfect anonimat. Era un domn preocupat de soarta ţării sale şi de evoluţia societăţii româneşti, că altfel nu ar fi venit la Alianţa Civică. Un domn bătrân, modest, la locul lui, nu acumulase averile pe care azi le strânge în doi-trei ani chiar un jucător român nu dintre cei mai talentaţi. Poate asta să fi fost cauza pentru care oamenii, deşi celebri un timp, îşi păstrau sângele rece şi nu se credeau deasupra celorlalţi? Poate că miza financiară a sportului-rege (în ce mă priveşte, prefer baschetul) să fi născut violenţa care-l înconjoară mai peste tot. Ţineţi minte, un jucător columbian, care a ratat un 11 m într-un meci de la alt mondial, contra României, dacă nu mă înşel, a fost împuşcat pe o stradă din Medellin (sau Bogota?) de un suporter nemulţumit?

Dar se poate observa o creştere a violenţei care nu ţine numai de domeniile unde se flutură mari sume de bani. Sau nu cei care pot să le câştige sunt atât de violenţi. Cine nu te aştepţi poate deveni ţinta unor violenţe, verbale, deocamdată (dar până când?) nejustificate. Se poate publica aproape orice înjurătură, în afara, încă, a celei de mamă. Parafrazată, apare şi aia. Ce propagă internetul este de necrezut. Acolo merg şi cele mai odioase înjurături. În schimb, i se suspendă cuiva contul pentru că a scris cuvântul irefutabil! Acesta a ajuns nivelul, de aceea poate şi este posibil, pentru că oameni cu o educaţie precară, ca să nu zic lipsă, au ajuns să dirijeze cele mai înalte instituţii şi să cenzureze ceea ce n-ar fi voie să fie cenzurat. În era violenţei maxime şi a pornografiei generalizate, indivizi fără educaţie se pamează de cuvinte necunoscute sau altele, verzi româneşti, din interese străine de orice morală.

Faimosul soldat Švejk povesteşte la un moment dat că un reverend (= preot), la care era ordonanţă, predicând beat în faţa soldaţilor, proferează, la adresa celor care joacă cărţi sau se dedau altor distracţii în „locaşul Domnului”, nişte groaznice înjurături, dintre care nu lipseşte decât „colorata înjurătură ungurească bassom az Istenet!”. Ei, bine, în jurul nostru nu se mai face nici o excepţie. Totul merge. Numai când îi scapă cuiva care nu practică acest sport un cuvânt mai neobişnuit, hop, sare pudibondul de serviciu şi-l amendează.

Faza verbală e, însă, numai un stadiu al violenţei, cel premergător aceleia totale, fizice. Nu aştept cu interes această a doua fază, deşi, uneori, am impresia că a şi început.