Te plimbi printr-un parc, bunăoară prin minunatul parc Romanescu, sau prin vechiul (cum a şi rămas) Cişmigiu. Şi totul e bine, calm, lumea trece prin faţa ta, liniştită, poate chiar fericită de această zi de primăvară caldă, şi începi şi tu să crezi că asta e fericirea. Şi totul e atât de liniştit şi e atât de blând aerul acesta al tuturor, încât orice bubuitură te face să crezi că e doar o halucinaţie. Dar halucinaţia continuă, nu se dă bătută, bubuiturile se înteţesc, ba se aud şi nişte şenile de tancuri care se apropie. Te uiţi siderat la ceilalţi oameni din jurul tău şi ei se uită, la fel de sideraţi, la tine. E, deodată, între voi o solidaritate abia bănuită până atunci, după ce înainte vă păreaţi unii altora indiferenţi.

Şi, poate, dacă eşti destul de bătrân sau măcar destul de cinefil, îţi aduci aminte începutul unui film sovietic de prin anii ’60, al cărui titlu îţi scapă în clipa aceea, când peste nişte tineri, un băiat şi o fată aflaţi într-un lan de grâu, năvălesc nişte tancuri grele care, vorba aia, „calcă totul în picioare” (să zicem picioare, că aşa e citatul), iar pe deasupra uruie motoarele avioanelor din care se trage cu mitralierele asupra celor neînarmaţi, de jos. Se alege praful de grâul acela frumos, galben ca părul tinerilor ălora sovietici, se alege praful de soarele frumos de vară, căci bubuiturile nu produc numai zgomot, ci şi mult fum, care iese din incendiile provocate de ele (de bubuituri). Şi dărâmături şi mai ales morţi, mulţi morţi, desigur, nevinovaţi.

Ştim, nu toate invaziile se petrec în acelaşi anotimp, pe aceeaşi vreme, dar toate invaziile au acelaşi efect: distrugător al unei linişti pe care abia atunci ajungi să o preţuieşti cum s-ar fi cuvenit. A doua zi după invadarea Ucrainei de către aceeaşi armată care se opusese cândva invadatorilor descrişi de filmul evocat înainte, chiar dacă 80 de ani mai târziu, am ieşit ca de obicei în stradă, pe bulevard, să iau un troleibuz. Era o zi ca oricare alta, oamenii se grăbeau care încotro, soarele de primăvară rece lumina clădirile de vizavi şi cum să nu mă fi întrebat ce s-ar alege de toate astea dacă ar începe deodată, din senin, să bubuie tunurile şi să scrâşnească pe asfalt şenilele tancurilor şi să cadă bombe din cer. Ce a urmat nu trebuie să vă mai spun, că încă mai urmează nenorocirile provocate de armata lui Putin.

Ca om oarecare, simţindu-te aşa cum se simte Nenea Iancu într-unul dintre admirabilele sale momente („eu nu sunt un cine, eu sunt un ce”), nu cuprinzi cu mintea ta mărginită (?) ce răsucire de creier poate dicta asemenea nenorociri, cu intenţie distructivă şi criminală. Cum nu poţi cuprinde încă nici azi, la atâtea zeci de ani de-atunci, nenorocirile ordonate de Hitler, cum nu poţi cuprinde cu mintea ta mărginită (?) Shoahul. Te întrebi – ca prostul?! – ce-o fi în minţile şi sufletele soldaţilor ălora care împuşcă civili neînarmaţi, pe la spate, pe străzile oraşelor şi satelor din Ucraina şi ce-o fi fost în minţile şi inimile care-i mânau pe evrei spre camerele de gazare şi împingeau apoi trupurile inerte în cuptoare.

Există un fel de istorie a umanităţii prin crimele pe care aceasta le-a săvârşit de-a lungul secolelor. Se intitulează Marea carte a inumanităţii. O istorie a ororilor în 100 de episoade. Autorul ei, Matthew White, e bibliotecar la un tribunal federal din SUA. Aici, în această „mare carte a inumanităţii”, crimele sunt clasate după numărul de victime. Stalin, marele ucigaş, nu e decât pe locul 6, cu cele 20 de milioane de victime. Estimate. Mao Tze Dun l-a depăşit, e pe locul 2, cu 40 de milioane de victime estimate. Deşi unii istorici dau cifre mult mai mari pentru fiecare dintre aceşti doi monştri. Coleg de loc în clasament cu marele Mao e Genghis Han, tot cu 40 de milioane de victime. Conform acestei cărţi, lui Hitler i-ar reveni circa 15,5 milioane de „omoruri indiscutabile”, cifră care nu include şi militarii morţi pe frontul celui de-Al Doilea Război Mondial. Pe locul întâi la evenimente, culme a ororii, în acest clasament al groazei, se află chiar acesta, Al Doilea Război Mondial, cu 66 de milioane de victime, 20 de milioane de militari şi 46 de milioane de civili.

Marea carte a inumanităţii este, însă, o statistică, iar statisticile sunt reci. Ca statistică, Ucraina nu intră încă la socoteală, pentru că – slavă Domnului! – nu s-a ajuns acolo la milioane de victime. Dar când te gândeşti la crimele pe care le comit invadatorii, la viaţa paşnică a celor ucişi, atunci lucrurile se văd altfel. Din Parcul Romanescu sau din Parcul Cişmigiu, ori de pe o stradă dintr-un oraş sau sat, cifrele se însufleţesc şi te aduc la disperare. Şi îţi spun limpede că, oricâtă pace ar aduce în lume un anume echilibru politic şi social, undeva, prin apropiere, pentru că lumea nu e cine ştie ce mare, un monstru se pregăteşte să atace. Şi atunci te uiţi ba în stânga, ba în dreapta, doar-doar îl vei vedea sau măcar bănui. Şi uite-aşa, era suspiciunii, proclamată altădată de Natalie Sarraute, reînvie şi continuă să te ameninţe.

Oamenii aceia, pe care-i vezi fie luptând în Ucraina împotriva cotropitorilor ruşi, fie aceste fiinţe fără apărare care se refugiază în ţările vecine, prin Polonia, pe la noi, pe aiurea spre a-şi salva doar viaţa lor şi pe a copiilor lor, aceştia, trebuie să te gândeşti, suntem noi. Chiar dacă nu ne-a venit încă rândul şi, poate, nici nu ne va veni vreodată.