Referinţe şi modele

Aflu, poate alţii ştiau mai demult, că în Turcia democrată (?) nu poţi candida la preşedinţia ţării decât dacă ai o diplomă universitară. Prevedere ok, spui la început, dar când afli şi continuarea ... Primarul Istanbulului, opozantul principal al lui Erdogan, s-a trezit cu diploma anulată şi cercetat pentru corupţie, ca să nu mai poată candida la alegerile viitoare. Deocamdată e arestat, iar sute de mii de cetăţeni turci protestează şi câteva sute (încă nu de mii) sunt arestaţi. Preşedintele Turciei joacă la două capete: pe de o parte, afirmă că Rusia lui Putin trebuie să se retragă din teritoriile ucrainene ocupate, iar pe de altă parte, se comportă faţă de opozanţii săi la fel ca Putin. E drept, deocamdată, deşi arestaţi, aceştia sunt în viaţă. Repet: deocamdată. Turcia nu s-a înscris pe lista ruşinii la ONU, alături de Coreea de Nord, China, Iran, Rusia şi – surpriză şi nu prea! –SUA, care s-au opus rezoluţiei Adunării Generale împotriva invadării Ucrainei. Dar în rest, democraţia marca Erdogan şchioapătă. Şchioapătă din ce în ce mai rău.

Democraţiile se dizolvă dacă ajung pe mâinile unor oameni cu apetit pentru putere absolută. Ekrem Imamoglu nu e Navalnîi, dar Doamne, fereşte să devină unul. Navalnîi, după cum ştim de atâta timp, a vrut să demonstreze că Rusia lui Putin e un stat totalitar, unde drepturile oamenilor sunt călcate în picioare, şi a plătit cu viaţa. Dar ceilalţi, dar Politkovskaia, jurnalista ale cărei dezvăluiri l-au supărat pe „ţar” şi a fost ucisă, dar Boris Nemţov, împuşcat pe cheiul râului, dintr-un automobil, ca-n anii prohibiţiei, la Chicago!? Dar tot şirul nefârşit de oameni cărora ţarul rus de la KGB le-a interzis nu doar opinia, ci şi viaţa? Toţi aceştia, e bine să nu uităm, se alătură milioanelor de ruşi, mulţi chiar fără opinie, morţi în lagărele bolşevice din Uniunea Sovietică, cea a cărei destrămare e, apud Putin, cel mai mare dezastru geopolitic din ultimul secol.

Pentru aceia care nu doresc altceva, pentru ei şi pentru toţi concetăţenii lor şi, dacă se poate, ai lumii, decât democraţie, victimele dictatorilor sunt modelele, eroii, ei sunt referinţele luminoase ale acestor vremuri, din ce în ce mai întunecate. Pentru ceilalţi, Putin e „un om bun, iubitor de pace, înţelepciunea lui e un model”, bla-bla-bla.Lumea întreagă e profund scindată, din moment ce un preşedinte al  SUA se împrieteneşte cu cel care, tradiţional, îi e cel mai mare duşman. Ce mai contează că vreun Georgescu sau vreo Şoşoacă îl admiră pe dictatorul de la Kremlin, când însuşi preşedintele Americii declară numai lucruri pozitive despre acest personaj care obligă continente întregi să se înarmeze până-n dinţi, ca să se poată feri de lăcomia colonialo-imperialistă a Rusiei. Dacă până şi în Uniunea Europeană vreun Victor Orban, preşedinte al unui stat membru, e mai degrabă de partea Kremlinului decât de cea a Bruxelles-ului, atunci lucrurile sunt clare, scindarea e profundă şi tare mă tem că fatală în viitor.

Pentru cei care am trăit o cursă a înarmărilor, de data aceea de partea cealaltă, în lagărul rus, războiul rece pare a deveni o fatalitate a lumii contemporane, în care dreptatea şi adevărul, drepturile omului şi ale statelor nu mai contează, dacă armele lor nu sunt destul de înfricoşătoare. Statele Unite ale Americii pregătesc de mai mult timp un nou avion de vânătoare, F-47, invizibil, declară unele surse. Până însă a se ajunge ca acestea să zboare, inamicul, foarte clar în momentul de faţă, cu toată prietenia dintre cei doi preşedinţi, îi va găsi antidotul. Jocul de-a hoţii şi vardiştii e bun pentru cei care-l joacă, la o anumită vârstă. Dar când oameni mari, puşi în poziţii şi mai mari decât ei, o fac, asta produce un dezastru economic în lumea întreagă, pentru că aici se discută de sume al căror sens îl înţeleg doar supermiliardarii lui Trump. Noua cursă a înarmării îl avantajează pe Putin: în Europa ai nevoie de votul democratic dacă vrei să cheltuieşti pe înarmare. În Rusia „cine mişcă nu mai mişcă”.Şi uite-aşa, Kremlinul îşi atinge scopul: destabilizarea Europei.

Cel mai trist lucru este că ţările mici, fără putere, care nu se pot ţine pe propriile picioare militare, nu-şi pot permite nici să spună ce cred cetăţenii lor despre comportamentul Americii, aşa cum altădată nu aveau dreptul să spună ce cred despre marele frate de la răsărit. Recomandabil este ca şefii acestor state slabe să închidă ochii la manevrele dictatoriale ale marelui licurici, în speranţa că aripa militară a marii puteri de la apus se va întinde şi asupra noastră când uliul de la răsărit îşi va îndrepta privirile hrăpăreţe în direcţia asta.

Până la urmă, care-i referinţa şi care-i modelul, acum, în zilele noastre negre? Cel din apus,  desigur. Asta până când apusul nu se va contopi cu răsăritul. Atunci să te ţii modele şi referinţe!

Până atunci o să vorbim din nou două limbi: una acasă şi alta în public?
21 martie 2025