Tradiþie ºi originalitate

Dacã socotim devenirea unui artist întru opera sa drept o antropogonie, naºterea aceasta a creatorului în ºi prin creaþia sa, nu este o apariþie ex nihilo. Artistul nu se iveºte printr-o generaþie spontanee. Desigur, este un început în el, un origo. Acest început îi conferã originalitatea sa. Ca punct de origine, ca sursã de operã, creatorul este prin natura sa „original”. El nu este, însã, un punct de plecare absolut. Sursa dintr-însul se alimenteazã din alte surse, cu care comunicã. Chiar „originalitatea” sa se stabileºte raportând-o la alte „originalitãþi’. Voindu-se uneori pe sine stea izolatã, el ignorã galaxia în care a apãrut, constelaþia din care face parte.

Artistul evului modern, spre deosebire de predecesorii sãi din aproape toate timpurile, a urmãrit conºtient, ºi continuã sã urmãreascã, o anumitã izolare în unicitatea sa, înþelegând prin acest caracter unic al sãu originalitatea sa. Individualismul rinascimental ºi mai apoi egocentrismul romantic au alimentat pe rând setea de unicitate a artistului. E evident cã în ochii acestuia, a crea cu totul altfel decât alþii pare sã fie un criteriu de valoare a creaþiei. Istoria literaturii ca ºi istoria tuturor artelor, de altfel, ne oferã spectacolul unor ere în care teama de a nu fi original nu pãrea sã bântuie câtuºi de puþin spiritele creatoare, în care artiºtii nãzuind spre aceleaºi arhetipuri încercau, parcã, unul dupã altul, cu aceleaºi mijloace, sã creeze, oarecum, una ºi aceeaºi operã, operã unicã în sine, fãrã sã vizeze diferenþieri dupã diversitatea, dupã unicitatea individualitãþii lor. Desigur, niciodatã gestul creator al unui om nu va putea sã repete aidoma gestul altuia. Repetiþia pe care o pretindea reprezentarea plasticã, poeticã, ori dramaticã a mitului în antichitate, nu se realiza niciodatã întocmai. Catedralele Evului mediu, mari opere colective, zidite de meºteri fãrã „personalitate” (în sensul modern), lipsiþi de ambiþia originalitãþii, prea smeriþi pentru a-ºi lãsa numele posteritãþii, îºi au fiecare, în întregul ca ºi în pãrþile lor, pecetea mãiestriei individuale a constructorilor. Chiar ºi atunci când nu vrea sã ºtie de sine, când se ascunde în dosul canoanelor, individualitatea umanã ºi îndeosebi cea creatoare se manifestã în unicitatea ei. Originalitatea, chiar necãutatã, nu poate fi întru totul evitatã.

Cãutarea ei cu orice preþ este însã o virtute a artistului? Este originalitatea o valoare în sine? Nu ne înºelãm oare atunci când socotim cã ceea ce dã preþ poeziei lui Eminescu este ceea ce o deosebeºte de poezia altora? Esenþele unei opere nu rezidã neapãrat în particularitãþile ei. Opere cu conþinut excentric, bizar, structuri formale rare, pot fi unice în felul lor, aceastã unicitate nu constituie încã o garanþie a valorii lor. Am putea spune cã partea cea mai valoroasã a unei opere poetice nu e aceea care este mai cu osebire legatã de individualitatea autorului ei, care îi aparþine mai intim, ci aceea care aparþine tuturor. Nu în particularitãþile ei, ci în universalitatea ei se reveleazã opera de artã. În orice creaþie întrezãrim o aspiraþie spre cosmicitate. Opera tinde sã constituie un univers ºi creatorul e, întrucâtva, agentul unei cosmogonii. E atât de firesc sã vorbim despre lumea lui Homer, a lui Shakespeare, despre lumea lui Eminescu, a lui Sadoveanu ori a lui Blaga. Aceste lumi nu sunt însã niºte monade închise în ele însele, fãrã ferestre în spaþiu. Ele comunicã între ele, s-au nãscut unele din altele ºi nu pot exista din plin decât unele prin altele. Astfel, un creator plecat – asemenea contemplativilor orientali – asupra propriului sãu ombilic, cãutându-se neîncetat pe sine, gelos pe unicitatea sa, nu va sãvârºi nicidecum un act creator mai rodnic, mai original. A fi original nu înseamnã a fi insular, izolat într-un domeniu excentric, ci a fi cât mai din plin origine, sursã de universuri valorice, comunicând cu lumea operelor deja create ºi contribuind la germinarea operelor ce se vor crea. Sãvârºind o asemenea legãturã, ca un centru de mânecare, artistul mijloceºte, transmite, este purtãtor de tradiþie.

Reacþii fireºti la excesele cãutãtorilor de originalitate au dus uneori la tendinþe excesive contrare. Poetul ºi criticul T. S. Eliot susþine, într-un binecunoscut eseu din 1919, Tradiþie ºi talent individual, o tezã dupã care: „nu numai cele mai bune dar chiar cele mai personale pãrþi din opera sa (a poetului) sunt cele în care poeþii morþi, strãmoºii sãi, îºi afirmã cu mai multã vigoare nemurirea lor”. Nu putem accepta întru totul o asemenea tezã care ridicã tradiþia la demnitatea unui criteriu estetic. Într-adevãr, Eliot proclamând primatul tradiþiei asupra talentului individual, reclamând o continuã „extincþie a personalitãþii” poetului, preconiza o artã poeticã doctã, o artã din artã. Poetul nutrindu-se cu poezia poeþilor morþi (adevãratã necrofilie esteticã) opera sa devine o plasmã de aluzii erudite. Calea spre epigonismul preþios, primejdie a tradiþiei cultivate în sine ºi pentru sine, e astfel deschisã. Oricât de augustã ar fi o operã a trecutului, dacã prezenþa vie, originalã a creatorului nu o vivificã, ea rãmâne un obiect muzeal. Nu situaþia ei istoricã, oricât ar fi de înaltã, îi conferã nemurirea, ci prezenþa personalitãþii creatoare care o redã vieþii.

O iniþiativã artisticã, având conºtiinþa de a fi un initium, un început, ºi-a cãutat dintotdeauna strãmoºii, s-a revendicat de la o tradiþie. Omul Renaºterii, descoperind capodoperele antichitãþii se descoperea pe sine. Clasicismul îºi justifica ordinea ºi regulile prin poetica antichitãþii. Romantismul deschizându-se pentru lumea „goticului”, pentru exotic, pentru folclor, s-a revendicat de la aceste surse, inspirându-se din ele. În secolul nostru, ºcolile, curentele cele mai ireverenþioase faþã de trecut, ºi-au gãsit totuºi prefigurãrile în acest trecut. Suprarealismul ºi-a descoperit o tradiþie, teatrul absurdului ºi-a cãutat protopãrinþii pânã departe în timp. Niciodatã, poate, n-a fost mai dezvoltat ca în secolul nostru acel „simþ istoric” pe care Eliot îl pretindea de la poetul sãu exemplar, simþ care – dupã el – ar implica „o percepþie, nu numai a caracterului trecut, a trecutului, ci a prezenþei sale”. Aviditatea receptivã a artistului contemporan s-a lãsat ispititã de manifestãrile arhaice ale artei ca ºi de cele þinând de etnografie.

Gustul nostru artistic este îngrijorãtor de larg: suntem în stare sã savurãm de la mãºtile rituale africane pânã la monºtrii contemporani de fier sudat, de la poemul egiptean al Soarelui, pânã la poezia concretã, orice producþie artisticã umanã. Nimic din ceea ce artistic s-a sãvârºit vreodatã pe pãmânt nu ne este strãin. Aria culturalã în care ne preumblãm este mai vastã decât a fost vreodatã în trecut, ºi suntem deschiºi ca niºte exploratori în ale spiritului, pentru a recepta orice semnale, de oriunde, ºi a le integra într-un cosmos estetic în permanentã expansiune. Trãim într-o erã de sincretism estetic, în care multitudinea zeilor fãuriþi de om a dilatat panteonul artistic, dincolo de orice limitã. Nu aduce însã oare cu sine un asemenea panteon plictisul funerar al artei înmagazinate, muzeale? Secole de plenitudine creatoare – ca, de pildã, secolul al XVII-lea francez – aveau un spectru cultural mult mai restrâns. Antenele „clasicilor” erau mai puþin sensibile? Gustul lor mai sãrac? Nu s-a pierdut oare din intensitate ceea ce s-a dobândit în extensiune?

Ne putem pune aceste întrebãri ºi încã atâtea altele – un fapt rãmâne sigur. Apetitul artistic modern se cere satisfãcut. Deschiderea gustului – chiar prea largã – este simptomaticã. Ea indicã o nevoie ce nu trebuie îngrãditã. Dacã am trãit ºi continuãm sã trãim într-o vârstã a ecloziunii ºi dezvoltãrii literaturilor naþionale, aceste literaturi nu pot trãi în vas închis. Existã o comunicare vivificatoare în cuprinsul unui „organism” al literaturii universale. Conºtiinþa însãºi a unei literaturi universale a apãrut în perimetrul culturii europene o datã cu acea mutaþie în gustul artistic pe care lãrgirea sa, sensibilizarea sa la arhaic ºi primitiv, deschiderea sa la toate epocile ºi culturile a adus-o cu sine. Închiderea în sine, orgolios-autarhicã, a unei literaturi, nu mai este posibilã fãrã riscuri. Orice încercare în acest sens nu poate sã aducã decât secarea acelor seve care circulând în „organismul” universului literar-artistic vivificã membrele sale. Existã, am putea spune, o legãturã ombilicalã a oricãrei literaturi naþionale, cu literatura universalã, legãturã care, desigur, s-a fãurit în timp. Tradiþiile unei literaturi nu sunt doar cele intrinseci.

Repetãm: dupã cum originalitatea autenticã nu este un reflex al individualismului exacerbat, ci are o rãdãcinã ontologicã, într-un origo al insului creator, tot astfel tradiþia nu este o acumulare, în spirit istorist-relativist, a datelor trecutului. O dublã ispitã îl încearcã pe orice creator, o îndoitã primejdie îl ameninþã. Pe de o parte, ispita cãutãrii cu orice preþ, a originalitãþii, care atunci când e cãutatã anume se refuzã, cãci „spiritus flat ubi vult” – spiritul înnoitor pogoarã unde pofteºte, el nu poate fi obligat însã sã pogoare. Pe de altã parte primejdia unei tradiþii proliferând abuziv, þinând sub obrocul ei spontaneitatea creatoare, apare cu evidenþã în toate formele de epigonism. Orice repetiþie aidoma unei iniþiative odatã vii înseamnã o secare a sursei creatoare. Epigonul nu mai este origine. Fiind lipsit de originalitate, tradiþia însãºi pe care aparent o slujeºte moare într-însul. În acest sens, anumiþi „tradiþionaliºti” au adus cel mai sinistru serviciu tocmai tradiþiei pe care li se pãrea cã o prezervã, fiind cioclii ei obsecvioºi. Ei nu cultivau tradiþia ci superstiþia (ceea ce super stat). Asemenea ritualurilor desacralizate, structurile tradiþionale reluate ca atare, nevivificate, sunt simple cadre ceremoniale exterioare, goale de viaþã. Datul cultural, ceea ce s-a predat, s-a transmis în timp, nu constituie însã un vast corp mort muzeal pe care-l contemplãm din afarã, îl imitãm în aparenþele sale exterioare. El devine tradiþie prin iniþiativã creatoare, prin originalitate. Tradiþia nu este doar un patrimoniu ereditar, o moºtenire pe care o preluãm inconºtient. S-a susþinut altãdatã teza dupã care „tradiþia este un fapt neîndoielnic dar constatabil întotdeauna a posteriori” (G. Cãlinescu, Istoria literaturii române, p. 780). Dar în afarã de acele fire care strãbat, venind de undeva din trecut, þesãtura unei culturi, fire de care devenim conºtienþi abia dupã ce ele au strãbãtut creaþia, existã rãdãcini ale culturii pe care un creator le descoperã, cãtre care se îndreaptã în mod deliberat. Tradiþia nu e doar ceea ce moºtenim inconºtient, ci ceea ce urmãrim foarte conºtient, nu e o fatalitate, un legat pasiv, ci un întreg continent de cucerit ºi valorificat. Tradiþia e în primul rând cãutarea activã a unei tradiþii.

Artistul zilelor noastre, ca un Janus Bifrons, va scruta în egalã mãsurã trecutul ºi viitorul. Sigur pe continuitãþile organice ale culturii, el nu se va mulþumi însã cu conservarea lor. Dacã, la un moment dat, G. Cãlinescu, reflectând asupra tradiþiei, scria: „Tradiþia este numai acea continuitate fireascã între generaþiile unei aceleiaºi naþii ieºitã din factori ascunºi, nedeterminabili”, azi înþelegem cã, din chiar izvoarele literaturii noastre, ca ºi din cercetãrile asupra trecutului istoric, cultural al poporului nostru, putem scoate la ivealã acei „factori ascunºi” ai continuitãþii. Pentru ca ei sã devinã însã factorii unei tradiþii rodnice, trebuie descoperiþi, iar conþinuturile pe care le determinã, receptate în deplinã conºtiinþã.

Desigur, tradiþiile pentru un scriitor nu se mãrginesc la cele literare. Eminescu avea înapoia sa mai mult decât acei „poeþi ce au scris o limbã, ca un fagure de miere.” El avea însãºi limba, primul dat al celei mai autentice tradiþii, acel thesaurus linguae pe care poporul ºi cântãreþii sãi l-au acumulat ºi pãstrat de-a lungul veacurilor. Limba care îmbie cu metafore, cultivatã în neºtire ori cu dinadinsul, e temeiul oricãrui hrisov. Dar limba aceasta e a unui popor care ºi-a avut istoria sa, cu luptele, dramele, suferinþele ºi gloriile sale, istorie care asemenea limbii e un temei al continuitãþii. Gestul istoric ca ºi faptul lingvistic sunt elemente ale aceleiaºi þesãturi tradiþionale. Ethosul naþional – obiceiuri, vechi credinþe, artã popularã – constituie o altã rãdãcinã cu multiple ramificaþii, care a hrãnit ºi continuã sã hrãneascã creaþia artisticã. Tradiþiile literare nu sunt deci numai cele cãrturãreºti. Dar acestea din urmã sunt fãrã îndoiaã dintre cele mai însemnate. Între cronicarii ºi romancierii zilelor noastre, între cei dintâi stihuitori ºi poeþii noºtri de azi, distanþa strãbãtutã e uriaºã. Supraevaluarea paseist romanticã a trecutului – de care însuºi Eminescu, în Epigonii, s-a fãcut vinovat la modul sublim – nu ne mai poate atrage. De asemeni nu mai pot sã constituie un crez estetic tezele tradiþionalismului din trecut. A cultiva tradiþia nu înseamnã a propovãdui întoarcerea la rural, la instituþii ori credinþe de mult apuse. Tradiþia nu e superstiþie a trecutului, ci preluare lucidã ºi criticã a sa.

(Fragment din vol. De la Homer la Joyce, în curs de apariþie la Editura Ideea Europeanã)