Cristian Preda – Rumânii fericiţi. Vot şi putere de la 1831 până în prezent

Editura Polirom, 2011

La finalul studiului său în care urmăreşte relaţia dintre vot şi putere în spaţiul politic românesc de la 1831 încoace, Cristian Preda a prins şi o simpatică anexă care cuprinde lirică electorală, sloganuri şi versificaţii de campanie.

Anexa este instructivă pentru felul în care vocea străzii, de obicei satirică, dar şi defensivă, întrucât nu muşcă, îşi face simţită prezenţa în spaţiul public românesc dominat mai degrabă de malversaţiuni politice şi de calcule electorale care ţin rareori seama şi de opiniunea cetăţeanului „turmentat”. Acel hilar „eu cu cine votez?” continuă să se audă, în diverse game, la fiecare ciclu electoral românesc. Dacă Preda, profesor de ştiinţe politice la Universitatea Bucureşti, dar şi consilier al preşedintelui T. Băsescu, îşi va îmbunătăţi studiul peste câţiva ani, îi va fi imposibil să nu adauge la anexa cea isteaţă şi ceea ce i se cântă azi preşedintelui jucător. Şi asta pentru că Traian Băsescu, unul dintre cei cântaţi de popor (sau de manelişti, adică tot popor) în versuri ca «Băsescu e jucător, / Dar e-aproape de popor / Un singur lucru contează, / Toţi românii îl votează » este şi colecţionarul celor mai inspirate strigături auzite în acest debut de iarnă 2012, în chiar centrul Capitalei: «Băse, te crezi salvatorul, / Dar eşti demolatorul». Şi mai sunt şi altele, la fel de inspirate, gen «PDL şi USL fac parte din Mafie». Poporul e echitabil, nu face discriminare. Desigur, studiul lui Preda nu se rezumă la acest fel de lirică populară, mai mult sau mai puţin demolatoare. Este un studiu serios, ce-şi propune să observe, aşa cum nota Vladimir Tismăneanu, «aventurile spaţiului electoral românesc din ultimii aproape 200 de ani». Şi sunt ceva aventuri, începând din vremea lui Bibescu Vodă, epoca «Regulamentelor organice» (practic prima constituţie a statului român, în ciuda diferendelor de opinie), continuând cu domnia lui Cuza (până la 1866) şi până în prezentul în care avem, desigur, o nouă Constituţie. De modificat şi aceasta, după cum ni se tot spune. Ce este interesant de remarcat este faptul că după Constituţia lui Cuza «rumânii fericiţi» (cu o expresie extrasă de autor dintr-un document semnat de Ion Câmpineanu la 1838) au mai beneficiat de şapte constituţii (revizuite de 25 de ori!), care mai de care mai pretins «liberală», cu rezultate practice dintre cele mai controversate. Pe urmele lui Pierre Manent (naţiunea este  «locul în care principiul consimţământului şi ideea reprezentativă îşi găsesc sălaş»), Cristian Preda îşi propune să observe, în baza faptelor istorice şi a documentelor cele trei elemente majore care definesc democraţia unui stat cu încheieturi moderne: constituţia, ca factor de vertebrare a unei naţiuni, separaţia puterilor, adică ceea ce autorul numeşte «amenajarea relaţiei dintre executiv şi legislativ», cu al său corolar, apariţia ştiinţelor politice care se ocupă de analiza regimurilor politice şi votul, construcţia legală a acestuia, felul în care este exercitat sau nu de cetăţean, turmentat sau nu. Aflăm că România (denumită ca atare din 1862) a cunoscut doar două episoade elective până în 1989: în 1842 (când este ales Bibescu) şi în 1859, când vine Cuza. În rest, domnitorii sau despoţii comunişti se aleg după bunul plac al unei camarile şi conduc după chef. Prinţul sau Tovarăşul Prim îşi impun forţa, care nu este neapărat a dreptului. Prima oară s-a votat în România în 1831. De atunci, au trecut peste ţară 81 de ani şi 19 legi electorale, una la mai puţin de 10 ani. Grăbiţi în schimbare, s-ar putea spune. Ştiaţi că de la 1862 încoace am avut 114 guverne? La data publicării cărţii, autorul nu avea de unde să ştie că Guvernul Boc va fi măturat de protestatarii din stradă (apropo, e primul guvern care se duce astfel? Înclin să cred că nu), aşa că avem de fapt 115. Italia are peste 125, nici aici nu suntem primii în Europa.

Democraţia presupune şi acest joc tumultuos al puterilor în stat, cu negocieri şi chichiţe electorale care fac deliciul unei ţări doritoare de pâine şi circ.

Editura Curtea Veche, 2011

Unuia dintre marii autori sud-americani, cubanezul Guillermo Cabrera Infante (1929-2009), îi apare pentru prima oară în România capodopera sa, romanul Trei tigri trişti, în traducerea lui Dan Munteanu Colan. Cu o biografie sinuoasă, chiar spectaculoasă, Cabrera Infante este un autor care în tinereţe s-a opus politicii dictatorului cubanez Fulgencio Batista, pentru ca mai târziu să devină indezirabil şi regimului Fidel Castro. Cu toate acestea, a fost director al Institutului de Cinematografie de la Havana, până în momentul când a căzut în dizgraţie pentru faptul de a fi produs un documentar despre viaţa de noapte a capitalei în regimul comunist. I s-a interzis dreptul de semnătură în Cuba, dar a fost trimis ca ataşat cultural la Bruxelles! Asta da, pedeapsă... După 1965, a renunţat la diplomaţie şi s-a stabilit în Europa, unde a scris romanul (autorul nu-l considera astfel) Trei tigri trişti. La Editura Curtea Veche a apărut deja o altă carte a sa, Nimfa nestatornică, şi este în curs de traducere volumul Corpuri divine. Cartea Trei tigri trişti a fost considerată de autorul însuşi proză ficţională amplă, iar nu roman, aşa cum au opinat criticii literari. În termeni elogioşi, Mario Vargas Llosa şi Salman Rushdie şi-au exprimat admiraţia pentru forţa literaturii scriitorului cubanez. Romanul lui Cabrera Infante este o suită de tablouri vibrante, cu personaje din mediile considerate joase sau artiste, boeme, în sensul popular al termenului, executate într-un stil rafinat. De fapt, o varietate de stiluri este ceea ce ne demonstrează proza flamboaiantă a lui Cabrera Infante, cu al său ton şi tonus melancolic în care eroii săi aduc aminte de personajele altui mare prozator sud-american, argentinianul Julio Cortazar. O atmosferă crepusculară, evanescentă, ca un halou al unei lumi ce se destramă sub degetele magice ale prozatorului, este ceea ce reţine atenţia oricărui cititor al acestui roman-horoscop, unde zodiile şi destinele oamenilor sunt cunoscute de un maestru al hazardului. Romanul are un prolog, urmat de opt capitole şi un epilog, în succesiunea cărora regăsim teme predilecte şi reînnoite mărci scripturale. Personajele sale fac naveta între o realitate cruntă, aşa cum este descrisă de autor, şi un soi de univers paralel, în care stranietatea se insinuează subtil. Însă nu există un zid ferm între aceste universuri: neobişnuitul pătrunde în realitatea imediată, chemat de imaginaţia fertilă a prozatorului care posedă, într-adevăr, un ochi cinematografic. Proza sa este alcătuită din flash-uri, cărămizi fosforescente care alcătuiesc un castel Rubik magic, construit cu tehnici care amintesc de tăietura la montaj a unui film brut, în care decupajul, „sângele” lăsat de o foarfecă uimitoare este ceea ce izbeşte la o lectură atentă. Limbajele folosite de autor ne arată un fin observator al mediilor descrise, o excelentă ureche muzicală, devreme ce personajele se individualizează la sânge prin idiolectul folosit – fie că sunt cântăreţi, fotografi, artiste de varieteu sau dame de companie. Deşi a trăit o mare parte a vieţii la Londra, romancierul este un nostalgic al Cubei sale pierdute, al acelei Havane profunde pe care a filmat-o cândva, iar acum o povesteşte prin gura unor eroi, cum ar fi cele două fetiţe, aparent nevinovate, care povestesc te miri cui amorul ilicit dintre doi îndrăgostiţi secreţi, un fotograf care se amorezează de o mulatră uriaşă („gura imensă de cetaceu a Estrellei unde încăpea un ocean de viaţă...”) într-un bar de noapte sau o gopspodină cumsecade, agramată şi inchizitorială, care-i scrie prietenei sale din copilărie despre viaţa de perdiţie a fetei acesteia dintr-o Havană unde a trăi este egal cu a arde la temperaturi incandescente.