Traducere de Mihai-Vlad Ionaşcu

Editura Nemira, 2011

Autorul este profesor de religie la Chapmann University, California, director al Institutului Albert Schweitzer, traducător al unor texte vechi asociate cu misteriile religioase, creştinismul magic sau texte gnostice.

În introducere, Meyer propune o interpretare a termenului „gnostic”, aşa cum a fost el disputat între diferiţii savanţi sau lingvişti care s-au aplecat de-a lungul vremii asupra lui, până la propunerea lui Michael Williams care socotea pur şi simplu că termenul defineşte o categorie dubioasă. Williams susţinea că sub cupola acestui termen („gnosis” înseamnă cunoaştere) au proliferat interpretările falacioase şi propunea pentru textele descoperite la Nag Hammadi expresia „tradiţiile demiurgice biblice”. Se ştie că la Nag Hammadi au fost descoperite în 1945 o serie de documente străvechi, fragmente de papirus redactate în coptă (vechea egipteană) care cuprind aşa numitele Evanghelia lui Toma, Evanghelia lui Filip, Evanghelia Adevărului, Sfânta carte a Marelui Duh Nevăzut sau Evanghelia egipteană, Cartea tainică a lui Ioan, Cartea tainică a lui Iacov, Cartea lui Toma, Dialogul Mântuitorului şi A doua cuvântare a marelui Set. Avem traduse din coptă în lucrarea lui Meyer douăsprezece cărţi de cunoaştere mistică, dintre care regăsim în prezentul volum cinci evanghelii propriu-zise şi şapte scrieri înrudite. Evanghelia lui Toma sau „Spusele tainice ale lui Iisus” este o culegere de spuse, prin care Iisus transmite mântuire şi viaţă. Spusele lui Iisus din această evanghelie ar fi fost adunate de un anume Iuda Toma Geamănul, pe care comunitatea siriacă îl considera nici mai mult nici mai puţin decât geamăn al lui Iisus. În Evanghelia lui Ioan aşa ceva este dezminţit, personajul apare ca Toma necredinciosul. Evanghelia ar fi fost compusă în greacă, în Siria, unde Toma era venerat prin moaştele sale. Această evanghelie redă înţelepciunea lui Iisus, în spuse ca „Lăsaţi-l pe cel ce caută să nu se oprească din căutare până ce va găsi. Când va găsi va fi tulburat. Când va fi tulburat se va minuna şi va domni asupra a toate.” Evanghelia lui Filip tratează inclusiv despre natura sacramentelor sau tainelor: „Stăpânul a făcut totul în taină: botezul, mirungerea, împărtăşania, izbăvirea şi odaia de nuntă”. Evanghelia adevărului este o predică valentiniană despre cunoaşterea de Dumnezeu mântuitoare, din care reţinem că necunoaşterea este un coşmar, iar numele „tatălui este fiul“. Fiul poate fi văzut, dar numele tatălui este necunoscut. Sfânta carte a Duhului nevăzut sau Evanghelia egipteană prezintă ceremonii ale botezului, dar şi un ghid al originii universului în termeni cosmologici setieni: „Aceasta este Adamas, lumina care a strălucit [din lumină], ochiul [luminii], prima fiinţă omenească, prin care şi pentru care este totul şi fără de care nimic nu este. Necunoscutul, necuprinsul tată s-a pogorât din înalt spre a umple lipsa.” Cartea tainică a lui Ioan sau Apocriful lui Ioan este descrierea gnostică a originii, căderii şi mântuirii lumii, o istorie a dezvăluirii minţii divine, în care natura transcendentă a lui Unu este enunţată în termeni aparţinând teologiei apofatice: „Unul nu are trup şi nu este fără de trup. Unul nu este mare şi nu este mic. Nu se poate spune cât este în ce fel este. Căci nimeni nu poate înţelege.” A doua cuvântare a marelui Set neagă pur şi simplu răstignirea lui Iisus, prin însuşi Iisus care explică, la persoana I, orbirea celor care vorbesc de răstignire: „Ei m-au lovit cu biciul, dar altcineva, Simion, a purtat crucea pe umeri. Altcineva a purtat cununa de spini: iar eu eram în înalt batjocorind toată lipsa de măsură şi rodul greşelii şi îngâmfării lor. Râdeam de necunoaşterea lor.” În Hora Crucii, Iisus rosteşte versuri paradoxale: „Voi fi rănit şi voi răni” sau „Învăţaţi cum să pătimiţi şi veţi putea să nu pătimiţi.”

Deşi dificilă, lectura acestor texte gnostice este fascinantă pentru cei care pot trece dincolo de vălul criptic al textelor sau pot gusta poeticitatea aleasă a unora.

Traducere de Marian Adameşteanu

Ed. Corint, 2011

Excepţionala jurnalistă italiană Oriana Fallaci revine în atenţia publicului românesc cu o a doua carte tradusă într-un răstimp de 30 de ani. După ce în 1981 Ed. Dacia publica „Dacă soarele moare”, incursiune plină de emoţie şi suspans în lumea misiunii Apollo 11, iată că Ed. Corint o readuce în atenţia publicului românesc cu o carte document pentru conştiinţa tulburată a epocii noastre. O conştiinţă măcinată de neputinţa de a replica hotărât răului instituit de fundamentalismele mileniului III, între care cel islamist se distinge cu asupra de măsură. „Mânia şi orgoliul” este strigătul avertisment al unei Casandre moderne, pentru care Inchiziţia, în formele ei considerate caduce, nu a dispărut din lumea noastră tehnologizată aberant, ba chiar anunţă o recrudescenţă care poate duce la conflicte mondiale. Autoexilată dintr-o Italie căreia îi face un portret necruţător, o Italie pe care o iubeşte pe măsură ce o critică tot mai aspru, Oriana Fallaci, devenit cetăţean american, este martora unui eveniment care a şocat lumea modernă: doborârea Turnurilor Gemene în 11 septembrie 2011, acel atac insidios, uluitor, al unui comando islamist care a provocat mii de morţi în inima celui mai mare oraş american. Stabilită de mai mulţi ani în SUA, după o viaţă în care a colindat ca reporter de front lumea atât de zbuciumată a Orientului, Africii şi a Americii de Sud, Oriana Fallaci asistă cu stupoare la atacarea Americii de către islamişti stabiliţi cu acte în regulă în cea mai permisivă ţară din lume. La aflarea veştii, după primele clipe de stupoare, jurnalista care a intervievat atâtea figuri ale politicii mondiale şi a fost rănită în teatre de război, se aruncă asupra scrisului într-o depoziţie personală cutremurătoare, patetică, dar nu mai puţin justificată. “Mânia şi orgoliul” este cartea unei trădări anunţate, a catastrofei iminente pe care o prevăzuse, căci Oriana Fallaci ştie ca nimeni alta care sunt condiţiile de existenţă ale statelor fundamentaliste: războiul văzut şi nevăzut purtat cu armele urii celei mai veninoase. Apărută iniţial sub forma restrânsă a unui articol publicat (în patru pagini şi jumătate, totuşi!) în „Corierre della Sera” la rugămintea directorului publicaţiei, Feruccio de Bartolli, cartea se alcătuieşte din gândurile şi vocile unei lumi întregi, căreia Oriana îi este martor şi narator exigent. După îndelungi ezitări, căci jurnalista nu mai dorea să publice în Italia, ea dă glas unei mânii în care acuză inclusiv Italia de a fi cedat presiunii „politicii corecte”, în care imigranţii de te miri unde vin să-şi pepetueze credinţa, obiceiurile vulgare, insane în inima civilizaţiei occidentale. Ea dă glas unei vigilenţe care nu conţine nimic călduţ, undei furii de adevărată Medee rănită în inimia ei afectuoasă şi blândă. Cu o voce îngroşată de rechizitoriul pe care-l face inclusiv Occidentului care se dovedeşte prea permisiv în raport cu islamismul de război, Oriana Fallaci trece în revistă toate nenorocirile care se strâng sub cupola gândirii politice defetiste a actualilor lideri mondiali. Benevolenţa acestora, tradusă adesea în indolenţă globalizantă, coroborată cu setea de sânge a mulahilor islamişti şi a războinicilor în numele lui Allah (Osama Bin Laden este şarjat într-un portret minuţios şi exact) au făcut ca ţările libere ale lumii să fie împresurate în chinga unui război sângeros purtat de cei care slujesc Coranul în numele morţii. O carte testament, în care pasiunea pentru viaţă şi libertate, dublată de un justiţiarism argumentat, a unei franctiroare a scrisului capătă o formulă de ultimă depoziţie în lupta inegală cu moartea personală, dar şi cu ceea a lumii care afirmă demnitatea şi libertatea individului. Oriana Fallaci avea să moară de cancer în 2006, nu înainte de a mai scrie câteva cărţi cu acea amprentă inconfundabilă care au făcut din ea, pe drept cuvânt, cea mai cunoscută jurnalistă combatantă a lumii. O carte de neratat.