Ed. Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2011

„Postmodernismul şi identităţile sale culturale. Conflicte şi coexistenţă”, cu o postfaţă de Codrin Liviu Cuţitaru, îşi propune, potrivit intenţiilor autorului, să fie o analiză obiectivă a evoluţiei istoriei şi a sensului culturii, în tonuri care nu exclud rezerve faţă de ideile intelectuale dominante ale epocii noastre, una a „ceţurilor postmoderniste”. Astfel, politicul, filozoficul şi religiosul sunt urmărite în interdependenţa lor actuală, urmare a presiunii tendinţelor postmoderne; cititorul e sedus inclusiv de cultivarea literaturii ca agent benign de promovare „a sănătăţii valorilor culturale”. Preocupat de identitate socială şi personală în definirea culturii înalte, ca reazem împotriva disipării operate de acutele timpului nostru relativizant, Virgil Nemoianu demonstrează fermecător cum putem rezista în noianul de relativism indus de valorile postmodernită?ii fortificând armătura persoanei în ceea ce el numeşte „grădina filozofică”. Adică, acel loc interior unde autori şi scrieri de valoare ne oferă o protecţie sporită împotriva schimbărilor tot mai rapide impuse de furorul contemporan. Profesorul Nemoianu ne introduce în gândirea conservatorismului, ca ramură a liberalismului, şi o face cu o înaltă pedagogie care implică o stratificare de exemple istorice: de la acţiunea unor Edmund Burke, Montesquieu, Benjamin Constant, de Tocqueville, von Humblodt, Stolipin până la românii Ion Ghica, Petre Carp, Titu Maiorescu.

Democraţia creştină şi subsidiaritatea sunt discutate într-un percutant eseu în care sunt prezentate caratele acestui concept care sugerează că „orice sarcină socială sau serviciu trebuie îndeplinite la cel mai jos nivel cu putinţă”, tocmai pentru a evita „binefacerile” socialismului centralizator. Un alt capitol important al lucrării este „Globalism, multiculturalism şi literatura comparată”, unde multiculturalismul, dezavuat recent până şi de Angela Merkel, este privit ca „parte a uriaşului vârtej postmodernist de relativizare anarhică ce a cuprins întreaga planetă şi omenirea.” Adept al canonului literar produs de absolutismul valorilor care consacră libertatea individuală şi excelenţa estetică, Virgil Nemoianu este cel care a introdus în România termenul ca atare şi a propus dezbaterea conceptului în sine. Cartea, catalogată de autor „atât defensivă, cât şi provocatoare faţă de ştiinţa convenţională” este o excelentă pledoarie intelectuală pentru ceea ce Virgil Nemoianu însuşi numeşte „umanismul creştin şi protejarea religiei din chiar centrul grădinii mele fortificate”. Atunci când citim astfel de pledoarii, ne întoarcem îmbogăţiţi către splendoarea eternă a minţii şi a sufletului uman care pot naşte astfel de expresii ale plenitudinii şi rigorii: „Plăcerile grădinii filozofice, cred, le vestesc pe acelea ale scopului măreţ şi definitiv al călătoriei noastre pământeşti. E un loc al retragerii liniştite, adevărat, dar în acelaşi timp e un mod de a-ţi petrece viaţa cu o blândă şi modestă nobleţe. E creată pentru a răspunde, pentru a contracara, ferm, dezordinea şi imprevizibilul dintr-un univers tot mai zgomotos şi mai agitat.” Grădina profesorului Virgil Nemoianu e locul generos unde suntem invitaţi să păşim şi, dacă se poate, să-l îmbunătăţim cu pasiunea şi mintea noastră cuplate la valorile perene ale umanităţii.