La distanţă de doi ani după primul volum, Flori Bălănescu şi Editura Curtea Veche fac posibilă şi apariţia celui de-al doilea volum al publicisticii lui Paul Goma. Şi ce publicistică! Scrisuri II este un volum dens, excepţional al unui scriitor cu adevărat angajat în lupta sa pentru libertatea şi demnitatea unei ţări pentru care şi-a pus libertatea şi demnitatea în pericol. Anchetat de Securitate în anii consolidării cultului personalităţii lui Nicolae Ceauşescu (Scrisuri I conţine publicistica din perioada 1971-1989), izolat şi denunţat ca un paria social şi cultural, Paul Goma a continuat să-şi spună răspicat gândurile într-o ţară unde aşa ceva era blamat ca un act de sabotare a partidului unic şi a aparatului de stat represiv. Iniţiator al mişcării de solidaritate cu Charta ’77, faimoasa mişcare a intelighenţiei cehoslovace, Paul Goma s-a văzut izolat de o întreagă elită culturală românească, dacă facem abstracţie de adeziunile lui Ion Negoiţescu şi Ion Vianu. A fost anchetat şi bătut la Securitate de ticălosul căpitan Enoiu (cel care s-a „ocupat” şi de Ion D. Sîrbu), sau de Nicolae Pleşiţă, una dintre ordurile cu epoleţi de general ale straşnicei Securităţi a lui Ceauşescu, însă a continuat, inclusiv din Franţa, unde a fost silit să emigreze cu familia, să spună adevărul despre Gulagul românesc şi despre torţionarii săi.

Scrisuri II este, pentru cei care nu cunosc opera sa literară, una marcată de ethosul adevărului spus până la capăt: o culegere impresionantă de articole, interviuri, scrisori şi pamflete ale celui mai realist dintre scriitorii români – întrucât a văzut ca nimeni altul Răul pe care şi-l pot face românii singuri, într-o ţară unde elita culturală a preferat „rezistenţa prin cultură”, notabilă până la un punct, dar insuficientă pentru a coagula o mişcare de renaştere a unei naţiuni îngenuncheate moral şi spiritual (fizic nu mai vorbim) după instalarea comunismului. Spune undeva cu amărăciune: „Fiecare cu ce merită: polonezii cu Solidaritatea, românii, la Paris, cu Clandestinitatea”. „Amatorii” de istorie netrucată pot lectura articole publicate din perioada 1990-1998, când România avea o şansă de refacere a ţesutului bolnav al societăţii. Goma se arată unul dintre cei mai exacţi diagnosticieni ai stării de fapt. Intuind bizantinismul şi torpoarea (sau pur şi simplu lipsa de voinţă) a unor intelectuali în a-şi asuma un trecut în care mişcarea de rezistenţă fusese înecată în dorinţa de succes social, Goma se adresează în aceşti ani intelectualilor şi literaţilor de frunte ai ţării, dar şi politicienilor, în catilinare şi diatribe fulminante care nu au rolul de a evidenţia vreo superbie auctorială, ci de a pune degetul pe o rană nevindecată. Dacă în primul volum sunt publicate scrisori adresate lui Dumitru Ţepeneag, Ioan Petru Culianu sau Dorin Tudoran (nemaivorbind de epistola magnifică adresată „Domnului Nicolae Ceauşescu”, locatar la Palatul Regal!), după Revoluţie scriitorul se adresează unor Ion Negoiţescu, Gheorghe Grigurcu, Gabriela Adameşteanu, Nicolae Breban, Laurenţiu Ulici, Mihai Ursachi, Gabriel Liiceanu, dar şi „Tovarăşului Ion Iliescu”. Din scrisoarea către ultimul merită să reproducem un fragment, pentru a putea remarca felul dârz şi direct în care Goma îl acuză pe „revoluţionarul cu voie de la Moscova” de malversaţiuni greu de respins la orice tribunal al istoriei: „D-ta, tovarăşe Iliescu, eşti vinovat de schilodirea, de moartea şi de batjocorirea postumă a adevăraţilor revoluţionari şi a adevăratei revoluţii române din 1989 – pentru că D-ta ai dat ordin să se tragă […] D-ta, tovarăşe, eşti vinovat de restauraţia securisto-comunistă; de favorizarea acaparării economiei naţionale de către securişti, cu bani din tezaurul ţării, dispersat în momentul 1989 (conform planului prevăzut în caz de război)…”. Lista acuzaţiilor aduse lui Iliescu este una întinsă şi ea poate fi a oricărui român cu scaun la cap, numai că Goma a fost cel care a articulat acest J’acusse! formidabil, demn de pana şi conştiinţa unui mare scriitor. Un scriitor aflat încă departe de ţară, fără cetăţenia română, retrasă de autorităţile comuniste, fără drepturile pe care le-ar putea avea ca membru al Uniunii Scriitorilor (eliminat de foştii săi colegi, la un semn al Puterii), fără onorurile ce i s-ar cuveni unui om care ar trebui să binemerite de la patrie. Patria („ultimul refugiu al canaliei”, după expresia unui autor francez) a ajuns în zilele noastre doar un „talcioc” al hoţilor şi canaliilor care jură pe tricolor în timp ce o buzunăresc zilnic.