Pentru matematicianul Solomon Marcus, numele lui Aram Frenkian (1898-1964) este sinonim cu „savantul complet, capabil să cuprindă atât culmile literare ale Greciei antice, cât şi pe acelea ştiinţifice”. Această caracterizare i-a fost prilejuită lui Solomon Marcus de recenta traducere a cărţii lui Frenkian, Lumea homerică (Ed. Herald, 2012), lucrare apărută iniţial la Ed. Vrin, în 1934, în limba franceză. Aram Frenkian, despre care generaţiile tinere, inclusiv intelectuale, nu ştiu mai nimic, a studiat filozofia şi limbile clasice în Franţa, la Sorbona şi l’Ecole de Haute Etudes, după care a predat greaca veche la Universitatea din Bucureşti. A publicat numeroase studii, cărţi în limba franceză (despre filozofia lui Empedocle, Parmenide sau Platon). În ţară a publicat, între altele, Scepticismul grec şi filozofia indiană, Despre bătrâneţe, Înţelesul suferinţei umane la Eschil, Sofocle şi Euripide, ultima apărută postum în 1969. Pentru Frenkian, lumea elină poate fi explicată prin cele 24 de cântece ale Iliadei şi Odiseei (adică tot atâtea litere câte avea alfabetul grec), anume prin limba literară, ca măsură a geniului grec, folosită de Homer. Civilizaţia ionică, aceea în care s-a dezvoltat cea mai importantă cultură a antichităţii, a avut drept precursori unele popoare de origine neelenică, care au invadat Creta la începutul mileniului II. Frenkian crede că ar putea fi de origine sumeriană, dotaţi cu spirit războinic, cuceritor. În contact cu localnicii, a rezultat acel popor al aheilor, cel care s-a distins în luptele pentru cucerirea Cnossos-ului, capitala Cretei, şi a Troiei (deşi Willamowitz-Moellendorf crede că aheii nu au reuşit să ia cetatea lui Priam). Această lume homerică, aşa cum a ajuns ea până la noi în cântecele marelui poet orb, este una a spiritului celui mai dezinvolt, neîngrădit care a existat cândva în acea parte a lumii. Frenkian o spune în prefaţa studiului său: „Grecia nu va depăşi niciodată acest nivel, nici în Sicilia, nici în Grecia Mare, unde libertatea de spirit şi influenţa slăbită a tradiţiei capătă un aspect de superstiţie...”. Limba lui Homer nu a fost vorbită de popoarele la care se face referire în epopei, dar este limba vie în care a fost transmisă marea tradiţie a acelei lumi, limbă care mai târziu s-a amestecat cu cele vorbite cotidian. Pentru că poezia homerică dezvăluie ceea ce Frenkian numeşte libertatea de gândire a unei elite, care este aceea a aristocraţiei ionice din secolul VII. Imaginea lumii homerice ne este dată de „scutul lui Ahile. În centrul scutului se află soarele, luna şi constelaţiile. Exact la margine şi înconjurând întreg scutul se află fluviul Okeanos.” Homer ne instruieşte metodic în descrierea concepţiei sale despre lume şi univers: înăuntrul pământului se află lăcaşul morţilor (Hades) şi Tartarul. Ultimul, se află la o adâncime atât de mare pe cât este pământul sub cer. Hesiod ne spune că distanţa poate fi măsurată astfel: dacă arunci din cer o bucată de bronz ea ajunge pe pământ în nouă zile. În Tartar erau aruncaţi titanii, dar mai târziu vor fi pedepsiţi şi oamenii aici. Cerul lui Homer este de bronz sau fier. Soarele (Helios) de pe bolta cerească e o divinitate cu formă umană. Între cer şi pământ e o regiune intermediară, etherul, regatul lui Zeus, unde acesta domneşte atotputernic. Zeus conduce cu fulgere şi tunete o lume care stă sub ascultarea sa. Omul îndură ceea ce zeii le sorocesc, se hrăneşte cu pâine şi vin, substanţe alterabile, de aceea nu poate fi nemuritor: zeii se hrănesc cu ambrozie şi trăiesc veşnic. Corpul uman este admirabil descris de Homer, care vorbeşte inclusiv despre vasele sangvine sau despre organele interne. Omul e relevat inclusiv sub aspectul medicinei şi al tratamentelor de vindecare, dar şi al psihologiei sale. Sufletul în accepţiunea homerică nu avea încă sensul de mai târziu conferit de filozofia platoniciană, ci era conotat mai degrabă ca o dublură a omului, dar având o consistenţă mai mică. Era ceea ce Erwin Rhode a studiat admirabil într-o carte-cult a gândirii despre lumea greacă: „Psyche”. Când părăsea trupul, „psyche” murea şi mergea în Hades. Ceea ce se va numi mai târziu suflet nu era principiu de viaţă şi de mişcare, ca la Platon, ci un suflu care putea să apară oamenilor în vis. Frenkian prezintă sintetic disputa care a urmat după apariţia cărţii lui Rhode, dusă de Otto Weinrich şi adepţii săi. Lumea zeilor, ca şi problema existenţei lumii sunt analizate într-un ultim capitol al cărţii, una extrem de fecundă pentru cel care vrea să priceapă lumea homerică altfel decât din lectura poetică a faimoaselor cânturi. Limba, ca produs al unui popor faţă de realitate – iată ce stă în atenţia acestui mare savant care a fost Aram Frenkian.