Ultimul din sat care a fost trecut în colectiv şi asta la câţiva ani după ce se raportase succesul deplin în ceea ce priveşte noul mod de organizare a agriculturii, a fost Costicuţ. Om avut şi nu prea, dar cu oarece gospodărie concretizată în două vaci, doi cai, zece oi, trei hectare de pământ şi o jumătate de pogon de vie, la care se adaugă o casă, din cărămidă arsă, cu trei camere (lucru rar la acea vreme), căruţa, plug şi raliţă, acesta rezistase zecilor de activişti de partid care îi băteau la poartă, îi beau vinul şi îi mâncau bucatele întinzându-i de fiecare dată o cerere de înscriere şi aceasta boţită şi unsuroasă după câte mâini trecuse şi prin câte buzunare se cuibărise. Când era schimbată echipa de activişti, unii dintre ei cu puţină carte sau deloc, printre inventarul pe care şi-l predau se afla şi cererea de înscriere în colectiv a lui Costicuţ pe care acesta tot amâna să o semneze. Reuşea de fiecare dată să facă acest lucru, uneori, strecurându-se prin spatele curţii atunci când îi veneau musafirii, alteori, primindu-i în casă cu o blândeţe şi o inocenţă stranie, aşezându-i la masă şi amăgindu-i că după ce-i cinstesc casa o să semnaleze el şi cererea, că ce să facă dacă aşa sunt vremurile, o să se supună şi el. Şi aşa au trecut anii până într-o după amiază de vară, când veneau de la câmp. Costicuţ îşi găsi bătătura goală de lighioane, pivniţa fără vin şi ţuică, iar hambarul fără grâu şi fără porumb. Doar un câine flocos îi rămăsese şi acesta alerga nechibzuit prin curte dând vesel din coadă, de parcă tot binele din lume ar fi intrat în curtea lui Costicuţ. La vederea prăpădului, zic şi acum vecinii care mai trăiesc şi erau atunci prin preajmă, Costicuţ ar fi căzut din picioare ca secerat din coastă. După ce l-au înviat cu apă îndulcită cu zahăr şi l-au aşezat mai la umbră în tinda casei cu cei doi copii mărunţi şi nevasta făcându-i cu schimbul aer cu un cârpător de băgat mălaiul în ţest, Costicuţ părea că îşi revenise de-a binelea. Îl cuprinsese o veselie mare, ochii îi jucau în cap şi nevasta era şi ea veselă că, iată, bărbatul ei îşi revenise şi ce dacă nu mai aveau nimic, se vor trece şi ei la colectiv, sănătoşi să fie că nu va fi chiar aşa de rău. Când, după vreo jumătate de oră fără să zică nimic, altceva, Costicuţ a început să murmure un cântec, femeia chiar s-a înveselit de-a binelea că iată ce bine că bărbatul îşi revenise că nu-i aşa, nea Ioane, i se adresa ea unui vecin care îl mai îmbia încă pe Costicuţ cu paharul de apă îndulcită, şi alţii suferiseră după ce le luase statul tot şi pe urmă a fost bine. Dar de la murmurul abia auzit, glasul lui Costicuţ s-a ridicat mai tare, între timp începuse să se întunece şi parcă nici cuvintele cântecului nu i se mai potriveau în gură ca la început. Acesta cânta clar, cu o voce frumoasă, câteva cuvinte doar, pe care le repeta la nesfârşit: Mierliţa când e bolnavă/ Vine cucul şi-o întreabă/ Ce-ai tu surioară dragă. Se adunaseră toţi vecinii la poartă, câţiva mai curajoşi şi mai curioşi intraseră şi în curte şi se uitau care hlizindu-se, care mirându-se de bărbatul care intrase parcă într-o altă lume, nevăzută, repetând la nesfârşit cele trei versuri ale cântecului. A încercat ea nevasta să-l oprească stropindu-l cu apă pe faţă, năduşită de efort, l-au aşezat pe un scaun, dar Costicuţ rămânea absent, concentrat asupra noii lui îndeletniciri. După o vreme veniseră oameni şi din satele vecine, înhămaseră caii la căruţă şi veniseră, era minune mare în curtea lui Costicuţ, acesta cânta neobosit cu o veselie curată în ochi şi pe obraji. Şi a cântat aşa toată noaptea, toată ziua şi, noaptea următoare. Între timp, vecinii plecau de la poarta lui, dar veneau alţii, curtea era plină de oameni ca la nuntă sau ca la înmormântare, toţi se întrebau cât timp va mai cânta acesta şi dacă îşi va mai reveni vreodată. A căzut răpus de oboseală după a doua noapte când se crăpa de ziuă şi, după alte două zile de somn când trupul îi sărea din pat ca un şarpe tăiat de sapă, Costicuţ s-a dus la colectiv, a semnat cererea şi a intrat în rândul satului. Dar a fost alt om de aici înainte. Şi peste ani de zile încoace când Palida, vecin şi leat cu care făcuse războiul, păzise caii la păscut în nopţile cu lună şi umblase după fete, îi zicea cu prietenie, erau de acum bătrâni cu nepoţi, la un pahar cu vin, hai mă Costicuţ, vere, te rog eu mai zi-o o dată pe aia cu mierliţa, acesta rămânea cu paharul în mână sau cum îl găseau vorbele şi greu, greu cei de faţă reuşeau să îl trezească din visarea veselă în care cădea.