Motivul nemijlocit pentru care, în aprilie 1976, la Securitatea municipiului Bucureşti a fost deschis D.U.I. „Horia” pentru un grup de studenţi de la Filosofie este faptul că cei patru (în ordine alfabetică): Horj Viorel, Iuga Nicolae, Teişanu Vladimir şi Vlasie Călin sunt „cunoscuţi ca având preocupări literare” şi că, în căminul studenţesc unde locuiesc, împreună cu numitul Mititelu Cezar, „fără ocupaţie”, „poartă discuţii ostile la adresa regimului nostru”. Expresiile incriminante puse aici între ghilimele se găsesc în mai multe note din Dosar [...].

Aşadar, totul a început în toamna anului 1975, undeva prin luna octombrie. Stăpânirea s-a gândit să organizeze festivaluri naţionale de creaţie literară pentru studenţi, în „cadrul generos” (cum se spunea pe atunci în limba de lemn) al Festivalului Naţional „Cântarea României”, festivaluri organizate pe genuri literare – poezie, proză, teatru etc. – probabil cu scopul de a-i putea (supra)veghea mai eficient pe studenţii care încercau să facă literatură şi care, ştiut lucru, erau mai greu de ţinut în frâu, de intimidat, de manipulat, aceşti studenţi fiind în general mai citiţi, mai informaţi, mai influenţaţi de scriitorii maturi şi de Radio „Europa Liberă”, mai creativi, mai sceptici, mai spontani, mai nestăpâniţi, mai încrezuţi, mai neînfricaţi, într-un cuvânt: mai periculoşi.

În acel an, 1975, a venit rândul Centrului Universitar Iaşi să organizeze ceea ce s-a numit cu titulatura exactă: „Festivalul Naţional de Poezie Studenţească” (a nu se confunda cu „Colocviul Naţional de Poezie”, organizat tot la Iaşi patru ani mai târziu, în toamna lui 1979). Din câte ştiu, a fost expediată o circulară pe la toate centrele universitare mari din ţară unde existau facultăţi de Filologie şi Filosofie, atunci erau mai puţine, vreo trei-patru, adică Bucureşti, Cluj, Iaşi, eventual Timişoara.

La Bucureşti, Centrul pe Universitate al ASC (= „Asociaţia Studenţilor Comunişti”, era singura Asociaţie a studenţilor existentă şi permisă, toţi studenţii erau înscrişi automat în ASC, fără să fie întrebaţi) se afla în clădirea de lângă Operă, la Facultatea de Drept, în corpul de clădire din spate, la etajul I, pe un culoar la stânga. Acolo, în spatele unei uriaşe mese de birou din lemn masiv, din perioada interbelică, trona un tip înalt şi autoritar, uneori brutal în expresii, care se numea Antonie Iorgovan. Aveam să aflu mai târziu că omul din faţa noastră a făcut la începutul carierei sale o profesională de tractorişti şi vreo doi ani de şcoală militară, înainte ca Partidul să-l trimită să facă Facultatea de Drept. Acel Antonie Iorgovan (născut în 1948, decedat în 2007), care după 1990 va deveni un personaj politic binecunoscut, precum şi un profesor de o oarecare notorietate, era pe atunci tânăr asistent la Facultatea de Drept şi ceva şef la ASC, nu am ştiut niciodată precis ce fel de şef anume, dar am putut deduce că el era însărcinat cu supravegherea cenaclurilor literare de la facultăţi şi cu cenzurarea presei studenţeşti. Poate m-am înşelat în privinţa lui, dar mie personal mi-a făcut impresia unui om prost, politizat şi agresiv. Acolo am fost chemaţi într-o însorită zi de octombrie a anului 1975, fără să ştim motivul pentru care ni se face o asemenea onoare.

V-am convocat, spunea Iorgovan, dintr-un motiv simplu. (Eram acolo vreo 7 – 8 studenţi de la Facultatea de Filosofie, diverse specializări: regretatul Gabriel Stănescu, apoi Mircea Oliv, Lelia Munteanu, Viorel Horj, Călin Vlasie, eu – şi, Bunul Dumnezeu să mă ierte, încă vreo 2 – 3 de care nu-mi mai amintesc). „Voi”, adică noi cei din faţa lui, zicea, sunteţi cunoscuţi „ca având preocupări literare” (iarăşi expresia aceea stupid-securistică). De aceea „noi” (adică Iorgovan personal, dar şi instituţiile pe care el le reprezenta, ASC-ul, PCR-ul, „organele” în genere) ne-am gândit să vă ajutăm, să vă dăm o şansă ca să vă afirmaţi. Uite, peste vreo două săptămâni se va organiza la Iaşi un Festival Naţional de Poezie Studenţească, la care noi ne-am gândit să vă trimitem pe voi, ca să reprezentaţi „cu cinste” Centrul Universitar Bucureşti. ASC-ul plăteşte trenul, diurna şi vi se vor motiva absenţele. Dar, fără supărare, „noi” va trebui să vă verificăm, nu putem să trimitem aşa, pe oricine, care pe urmă să ne facă surprize neplăcute, că uite ce am păţit cu Ioan Alexandru (era vorba de marele poet cu acest nume), „noi” l-am trimis cu bursă în Germania să studieze pentru doctorat în Filologie, i-am acordat încredere, iar ăsta s-a ocupat acolo de Teologie şi nu a făcut studiile corespunzătoare. S-a înţeles? Dacă da, veniţi aici la mine poimâine la ora cutare, cu câte cinci poezii fiecare, în două exemplare („de ce în două exemplare, că noi nu avem maşină de scris?”, „ hai, nu mai puneţi întrebări din astea!”), să le verific eu, vreau să fie „poezie corespunzătoare”. Am plecat de acolo cu gândul că expresia „poezie corespunzătoare” nu prevestea nimic bun.

În ziua şi la ora fixată, ne-am prezentat la tov. Iorgovan, la ASC. Ne aştepta. Ne-am scos cu sfială foile de prin buzunare, le-am netezit şi le-am pus pe masa dânsului, spre înaltă şi competentă apreciere. Şi-a aruncat ochii pe una la întâmplare, a ridicat din sprâncene şi ne-a întrebat răstit: „Ce înseamnă porcăriile astea? Nu v-am zis să fie poezie corespunzătoare?”. Nu ne-am lăsat intimidaţi, ceea l-a contrariat puţin şi l-a mai calmat. „Ce înţelegeţi prin poezie corespunzătoare?”. „Ei, ştiţi şi voi, poezii despre patrie, partid, poezii cu poporul, cu tovarăşul secreter general...”, a încercat el să ne ia cu binişorul. „Bine, dar noi scriem poezie filosofică!”, a încercat careva dintre noi. „Lasă că vă ştiu pe voi, ăştia de la Filosofie, credeţi că eu nu ştiu că aveţi convingeri pre-marxiste?”. Treaba asta ne-a amuzat într-un fel, am încercat să zicem ceva despre Platon, dar tovul din faţa noastră ne-a tăiat-o scurt. Dacă veniţi până mâine cu „poezie corespunzătoare”, bine; dacă nu, nu mai plecaţi la Iaşi!.

Am ieşit supăraţi şi am început să discutăm în cotradictoriu imediat, chiar acolo în faţa uşii. Unii ziceau că nu se poate să ne ceară aşaceva, că asta înseamnă prostituţie, cum să scrii chestii contrafăcute? etc., că ar fi mai bine să renunţăm să mergem la Iaşi. Eu mai fusesem la Iaşi cu vreo doi ani mai-nainte, ca elev de liceu în ultimul an am fost la Olimpiadă la Română, faza naţională, care atunci s-a ţinut la Iaşi. Am încercat să zic ceva, că ar merita să facem un compromis, Iaşiul este (era) un oraş superb şi liniştit, Copoul, duhul lui Eminescu şi al lui Creangă, bojdeuca din Ţicău, Mănăstirea Golia, dar mai ales Borta Rece, moldovenii sunt oameni foarte primitori, au nişte vinuri extraordinare, ar fi mare păcat să ratăm o aşa ocazie de a ne distra, de a face cunştinţe noi. Bine, dar ce compromis am putea face? În scurtă vreme ne-a venit la careva o idee simplă şi genială. O să copiem poezii patriotice, greţos-patriotarde chiar, de prin ziare, din Scânteia de exemplu, scrise de condeierii de serviciu ai PCR, şi o să le prezentăm lui Iorgovan ca fiind ale noastre! Şi dacă se prinde? Nu se va prinde, că nu citeşte poezie, „dă-l în p... mă-sii de analfabet!”, am zis. Cu o aşa categorisire ne-am încheiat scurtul nostru conclav din faţa uşii tov. Iorgovan şi am plecat fiecare pe la casele noastre, respectiv pe la camerele noastre din căminul studenţesc.

Am venit în ziua următoare, aproape toţi, cu poezii „corespunzătoare”, copiate de te miri unde. Iorgovan a citit cu un aer savant câteva prin „sondaj”, şi s-a declarat mulţumit. „Ei, vedeţi că, atunci când vă mobilizaţi, puteţi să scrieţi poezie corespunzătoare?”. Cineva, o funcţionară apărută ca din pământ, ne-a dat delegaţii, foi de drum pe CFR, bani, apoi şeful ne-a strâns mâna, ne-a urat drum bun şi ne-a atras pentru ultima oară atenţia că trebuie să avem grijă să „reprezentăm cu cinste” Centrul Universitar Bucureşti. Şi duşi am fost. Poeziile copiate de prin ziare şi pe care le-am dat ca fiind ale noastre le-am aruncat voioşi la primul coş de gunoi. Am ajuns la Iaşi şi am petrecut acolo o săptămână de vis.

Numai că adevăratele probleme de abia de aici au început. La Iaşi, în aula vechii Universităţi, noi am citit poezii de ale noastre, unele total necorespunzătoare. Culmea este că am primit şi premii. Nu le ţin minte pe toate, îmi amintesc doar că Viorel Horj a primit Premiul revistei Cronica, iar eu, autorul acestor rânduri, am primit Premiul revistei Opinia studenţească, o revistă de altfel foarte bine cotată. Premiul a constat într-o sumă frumuşică în bani şi, ca de obicei, în publicarea unei pagini de poezie în revistele care au acordat premii. La întoarcere în Bucureşti, obosiţi şi îngheţaţi după călătoria cu un tren de noapte care a stat înzăpezit câtea ore undeva înainte de Adjud, am fost primiţi călduros şi felicitaţi pentru premii de către aceiaşi tovarăşi de la ASC.

Bomba cu efect întârziat a explodat abia câteva luni mai târziu, după sărbătorile de iarnă, deci prin ianuarie sau februarie 1976, când revista Cronica a ajuns la tipar având pe o pagină poeziile lui Viorel Horj. Între altele, acolo se afla o imagine trăznet, nişte cuvinte care pomeneau ceva despre legile care ies ca o panglică de scamator din „guşa moale a dictatorului”, o imagine pe care, iată, mi-o amintesc şi azi. Oamenii au luat aceste versuri ambigue drept o aluzie clară la ştim noi cine. Prin urmare, textele lui Viorel Horj nu s-au mai tipărit, au fost scoase de către cenzură, dar nu oricum, ci cu cântec. Pe şpaltul paginii prezentat la cenzură erau mai multe însemnări pe margine, ale celor de la Cenzură, dar şi altele, probabil de la Partid şi de la Securitate. În acele însemnări se atrăgea atenţia asupra conţinutului subversiv al poeziilor şi se cerea sancţionarea autorului, a poetului-student, dar şi tragerea la răspundere a acelor tovarăşi de la ASC care au dat dovadă de lipsă de vigilenţă revoluţionară şi au promovat la un concurs naţional „poezie necorespunzătoare”. Cu alte cuvinte, se cerea capul lui Iorgovan.

Prin urmare, am fost din nou convocaţi la ASC, dar de astă dată pentru anchetă. Am fost introduşi, pe rând, în acelaşi birou somptuos, unde se afla un Iorgovan morcovit şi încă vreo câţiva tovarăşi importanţi. Ni se punea şpaltul în faţă şi eram întrebaţi pe un ton ameninţător că ce părere avem. Eu am afişat un zâmbet naiv, gen soldatul Švejk, şi am zis că după părerea mea poezia s-ar referi la ceva dictator sud-american. „Cum? La cine?”, am fost întrebat cu stupoare. „La Trujillo de exemplu”, am plusat eu. M-au studiat câteva clipe cu atenţie, să vadă dacă fac mişto sau pur şi simplu sunt prost, după care am fost poftit afară printr-un gest vag cu mâna. Viorel Horj a fost anchetat amănunţit, fiind chemat în mai multe zile şi pus să dea declaraţii în scris.

Paradoxal, salvarea lui Iorgovan a venit de unde ne-am fi aşteptat mai puţin, adică de la un... informator al Securităţii. Bineînţeles, atunci noi nu am ştiut nimic. Informatorul, coleg de cameră cu noi, a fost martor la scenele de un comic nebun în care noi, la cămin, am băut vodcă rusească, am făcut o băşcălie de comă şi am copiat la întâmplare poezii „corespunzătoare” din colecţia ziarelor Scânteia şi Scânteia Tineretului, cu scopul de a-l fraieri pe Iorgovan.

Când a aflat că Iorgovan este în pericol din cauza poveştii cu poeziile, care erau şi în acelaşi timp nu erau ale noastre, Sandu al nostru s-a dus şi s-a... spovedit la Secu (vezi fila 30 a Dosarului). În nota „explicativă” pe care a dat-o olograf, dl. M. A., ulterior ajuns profesor în Craiova, a arătat că „în legătură cu studenţii Iuga şi Horj..., întrucât poeziile pe care le aveau au fost respinse, au luat alte poezii din reviste pe care le-au semnat cu numele lor şi le-au prezentat la Centrul Universitar, însă la Concurs au prezentat poezii de-ale lor...”. Şi încă: „Înainte de a pleca la Iaşi, studenţii menţionaţi s-au arătat nemulţumiţi de felul în care au fost primite şi apreciate poeziile lor de către tov. Bălgrădeanu (pseudonimul dat de către Securitate lui Iorgovan – nota mea N.I.) la Centrul Universitar, fapt pentru care studenţii au început să înjure”. Ce frumos spus: „fapt pentru care studenţii au început să înjure!”. Fapt pentru care eu pot deduce acuma că bunul meu coleg informator Sandu a fost de faţă, ca un înger păzitor, inclusiv când am ieşit de la Iorgovan, atunci când ne-a respins poeziile pentru că, îmi amintesc prea bine şi recunosc vinovat, atunci l-am înjurat urât pe tov. „Bălgrădeanu”, Dumnezeu să-l ierte pe dânsul şi să mă ierte şi pe mine pentru acele înjurături, poate nemeritate. Pentru că – continuă delatorul nostru – „Tov. Bălgrădeanu spunea că are familie, copii şi nu vrea să aibă necazuri; [în schimb] studenţii au reproşat că în artă şi poezie nu mai este vorba de familie şi copii, [acolo] trebuie să scrii ceea ce simţi”.

Cazul a fost muşamalizat şi Iorgovan a fost lăsat în pace, adică s-a apreciat că a fost indus în eroare de către studenţii-poeţi, pentru că cei care au condus ancheta (cred eu) şi-au dat seama că, dacă ar fi continuat, oricum nu ar fi rezolvat nimic şi pe deasupra ar fi riscat să umple de ridicol conducerea ASC a Centrului Universitar Bucureşti. În schimb, în ceea ce ne privea pe noi, pe studenţii-autori ai farsei cu poeziile, cred că a fost un motiv suplimentar ca Securitatea să aprobe deschiderea acelui Dosar de urmărire informativă.