O relaţie cordială, intimă se stabilise între Carol al II-lea şi profesorul Ignacy Moscicki, aceasta încă din vara anului 1937 în timpul vizitei oficiale a şefului statului polonez la Bucureşti, cât şi în cea de răspuns efectuată la numai câteva săptămâni de suveranul României în Polonia, împreună cu Mihai I. Se ştie că la intrarea lui Moscicki în România, la 17 septembrie 1939, Carol al II-lea i-a pus preşedintelui polonez, familiei şi apropiaţilor săi ca loc de cazare Castelul personal de vânătoare de la Bicaz, iar ulterior îşi va asuma, alături de ministrul afacerilor străine, riscul de a pune în dificultate din nou relaţiile României cu Germania, evadarea preşedintelui polonez. Era exact perioada în care Reichul se manifesta totalmente nemulţumit de emigrările în masă ale militarilor polonezi, care se regrupau în forţă pe teritoriul francez pentru a continua lupta împotriva nazismului. Un motiv în plus de supărare, ba chiar de iritare, am putea spune, îl constituia faptul că autorităţile româneşti au permis, în ciuda interdicţiilor solicitate, tranzitul aurului polonez (peste 800 de tone), prin România, transport pe care Reichul ar fi dorit să îl captureze în interesul german şi nu să rămână la cheremul adversarilor care tocmai intraseră în luptă cu Germania.

Din arhiva Ministerului Afacerilor Externe am ales câteva documente inedite care demonstrează cu prisosinţă desfăşurarea evenimentelor şi atitutudinea mai mult decât cordială a conducătorilor români faţă de cauza poloneză. Astfel, la o sesizare primită din partea comisarului regal, Stoica Hagi, scenariu pus la cale, probabil, chiar de ministrul român de externe (sesizare pentru a avea un document la dosarul cazului), Gafencu este informat public, la 21 decembrie, de starea precară a sănătăţii fostului preşedinte, Ignacy Moscicki. Răspunsul pe care
l-a dat imediat şeful externelor a fost că la 22 decembrie profesorul Danielopol va ajunge la Craiova pentru a-l vedea şi consulta pe pacient. (1).

În baza raportului întocmit de marele specialist bucureştean, prof. dr. Danielopol, care avea să constate starea gravă a sănătăţii pacientului, acesta emite recomandarea ca Moscicki să urmeze o cură de tratament într-un sanatoriu din străinătate, eventual Valmont (Elveţia). Iată motivul cât se poate de pertinent pentru declanşarea formelor de evadare ale profesorului polonez, iar respectivul aviz avea să devină principala piesă pentru sprijinirea legală a măsurilor de emigrare imediată. A fost aleasă drept zi a părăsirii teritoriului românesc chiar Ziua de Crăciun, contându-se pe o vigilenţă mai redusă din partea organelor de supraveghere germane.

În Însemnările zilnice, Carol al II-lea consemnează lapidar despre telefonul primit de la Gafencu la 25 decembrie, şeful externelor încunoştinţându-l că: „Fabricius e supărat foc pe chestiunea Moscicki… Îi e teamă să nu se ivească complicaţii. Îl roagă pe Urdăreanu să îl primească (pe Fabricius, ministrul german la Bucureşti). Acesta refuză, scrie mai departe Carol al II-lea, şi din ordinul meu, nevoind să fie amestecată în această chestiune Curtea. Cred că supărarea va trece, căci noi avem dreptate”. (2). Din cele de mai sus se poate deduce că Regele României ştia foarte bine cum a fost pregătită emigrarea şi care erau motivele care au stat la baza ei.

Vor trebui scoase totuşi castanele din foc cu mâna lui Grigore Gafencu, care va da o bătălie dură de câteva zile cu Fabricius şi Ribbentrop pentru a asigura o elucidare amiabilă a cazului. Era şi aceasta o dovadă că tot mai greu Bucureştiul putea „juca” cu nemţii problema poloneză.

Iar scenariul diplomatic pus la cale spune multe pentru istorie, elocvente fiind modul şi planurile pe care s-au desfăşurat discuţiile româno-germane în această chestiune. În acest context aş aminti că istoricii polonezi nu cunosc încă amănuntele din relatările care vor urma, mulţi fiind cei care consideră că pe lume a existat numai cauza poloneză. Situaţia României, în ansamblu, ca şi a liderilor români, era totalmente insignifiantă în accepţiunea lor.

Revenind la telegramele din arhiva MAE, trebuie subliniat că în aceeaşi zi de Crăciun, probabil în timp ce fostul preşedinte polonez trecuse graniţa română, fiind de acum în siguranţă, Gafencu în persoană îl anunţă pe Fabricius că „guvernul român, foarte îngrijorat de starea de sănătate a domnului Moscicki, şi ţinând seama de avizul medical al profesorului Danielopol, a autorizat plecarea bolnavului într-un vagon special la Zürich, unde urmează să fie internat într-un sanatoriu”.

Fabricius, a mai consemnat Gafencu, a reacţionat cu multă supărare împotriva hotărârii comunicate, învinuind partea română că l-ar pus în faţa unui fapt „împlinit”, că liderii români nu şi-au ţinut cuvântul dat, de a nu mai facilita plecarea din ţară a demnitarilor polonezi, că nu a respectat legile neutralităţii şi că astfel Reichul nu mai poate avea nici o încredere în politica României.

În situaţia dată, ministrul Germaniei la Bucureşti l-a lăsat pe Gafencu să înţeleagă (aceasta era, totodată, şi o ameninţare!) că nu ştie dacă mai poate rămâne la postul lui în România. Nu poate fi exclus faptul că teama ministrului german putea fi şi adevărată. Se cunoştea că Berlinul nu o dată „îl muştruluise” pe Fabricius că nu este stăpân pe situaţia din România. Problema asigurării tranzitului aurului de către autorităţile româneşti cât şi a patrimoniului cultural polonez nu i se uita uşor.

În poziţia delicată în care se afla, Gafencu nu mai putea decât să îşi exprime regretul pentru supărarea produsă, menţionând că el şi autorităţile româneşti cunosc şi apreciază lealitatea cu care ministrul german în post la Bucureşti slujeşte raporturile româno-germane. Subliniază, totodată, cum cu aceeaşi hotărâre şi lealitate au slujit cauza respectivă şi românii, izbutind în cursul anului care se încheia prin legături economice dintre cele mai serioase. Amândoi se gândeau la produsele petroliere exportate.

Şeful externelor a mai menţionat că, recent, guvernul Tătărescu a dat o nouă dovadă a hotărârii sale de a întări aceste legături, dând satisfacţie, în condiţiuni deosebit de grele pentru România, mai tuturor cererilor germane. S-a dovedit deci prin faptele respective, ca şi prin manifestările concrete, însemnătatea pe care o statul român o dă bunelor raporturi cu Germania, încât fuga altui demnitar polonez n-ar trebui să pună la Berlin în cumpănă bunele relaţii în ansamblul lor. Cu alte cuvinte, avem prea multe din lucrurile care ne leagă deja soluţionate, să facem „un capăt de ţară” din emigrarea fostului preşedinte al Poloniei. Şi aduce o seamă de argumente irefutabile.

- Înterpretând foarte larg îndatoririle unui stat neutru, autorităţile româneşti au oprit în ţară pe foştii demnitari poloni pentru ca nu cumva activitatea lor în afară să fie „în avantajul unor beligeranţi” şi „în dezavantajul altora”.

În ziua de 26 decembrie, Grigore Gafencu îl informează în legătură cu cele de mai sus şi pe ministrul român de la Berlin, Radu Crutzescu, cerându-i ca elementele respective să fie aduse la cunoştinţa Guvernului german şi să căute să reducă la adevărata ei proporţie chestiunea amintită, măsuri care pe nedrept au mâhnit pe Fabricius, iar evenimentul româno-polon nu trebuie să tulbure raporturile de încredere între România şi Reich. Aceasta era concluzia exactă exprimată şi a lui Fabricius.

A doua zi, Gafencu îi cere lui Radu Crutzescu să transmită conţinutul mesajului din telegrama anterioară cu instrucţiunile şi lămurile date şi lui Clodius, important lider german care „gestiona” nemijlocit relaţiile economice cu România.

Diplomatul român trebuia doar să mai adauge celui de al doilea interlocutor că Gafencu contează pe el – întrucât cunoaşte mai bine ca oricine străduinţele sincere pe care le-a făcut Guvernul român în ultima vreme pentru a întări legăturile economice dintre Germania şi România şi pentru a statornici între cele două ţări raporturi de încredere – ca să înlăture orice nedumerire şi orice interpretare greşită a hotărârii de elementară omenie pe care a luat-o Guvernul român autorizând plecarea în Elveţia a fostului preşedinte Moscicki.

Lăsa la latitudinea lui Crutzescu de a da aceleaşi lămuriri d-lor Wohltat şi colonelului Gerstenberg, dacă socoteşte nimerit, pentru a fi aduse la cunoştinţa mareşalului Goering. (cf. AMAE, fond 71 Germania, vol. 78, f. 243).

Răspunsul dat la 28 decembrie de Radu Crutzescu a dovedit că argumentaţia prezentată a găsit înţelegerea cuvenită la Ministerul Afacerilor Externe al Germaniei, dar ceea ce îngrijorează Guvernul Reichului nu este atât faptul în sine al plecării fostului Preşedinte, cât teama că aceasta ar putea însemna o modificare a atitudinii României de până acum şi un precedent pentru ceilalţi demnitari polonezi aflaţi în România.

În acest caz, interlocutorul ministrului român la Berlin, subsecretar de stat din Ministerul de Externe German, a subliniat că autorităţile germane se vor vedea nevoite să reacţioneze.

Se mai preciza că ministrul von Ribbentrop a cerut ministrului său la Bucureşti, că este cu totul de acord cu limbajul ţinut de dânsul şi că dezaprobă categoric măsura luată de Guvernul român.

Din comentariul lui Crutzescu se degajă impresia că nemulţumirea nu pare a fi totuşi atât de vie pe cât s-ar părea din reacţiunile, inspirate desigur şi din motivele de ordin personal, ale lui Fabricius.

Crutzescu repetă că singura preocupare la Berlin pleacă de la teama creării unui precedent mai cu seamă în ceea ce îl priveşte personal pe Beck, personaj de tristă amintire printre germani. (cf. AMAE, fond 71 Germania, vol. 78, f. 244 – 246).

După ce Gafencu primeşte şi explicaţiile rezultate din convorbirea avută de Radu Crutzescu cu Clodius, desfăşurate într-un spirit constructiv, după cum se aştepta, şi după noi lămuriri avute cu Fabricius pe baza unor instrucţiuni primite de la von Ribbentrop, toate în spiritul reacţiei avute de subsecreatarul de stat, comunică pe 30 decembrie reprezentatului român că incidentul româno-german, cauzat de plecarea fostului preşedinte polonez îl putem considera închis. (cf. AMAE, fond 71 Germania, vol. 78, f. 251). Aşa au răsuflat cu siguranţă uşuraţi şi Carol cât şi Tătărescu.

Astfel s-a încheiat unul dintre cei mai grei şi dramatici ani din relaţiile româno-polone. Pentru anul care venea se vor pune oprelişti unor încercări similare. Tentativele nu vor lipsi. Totuşi prin modul în care au soluţionat „cazul Moscicki”, Românii au dovedit din plin că au capacitatea de a-şi apăra până la capăt prietenia adevărată şi onoarea totodată.

Mesajele de mulţumire primite de Carol al II-lea şi de ministrul Gafencu de la Ignacy Moscicki, din Elveţia, la începutul anului 1940, confirmă din plin cele de mai sus.

1. Nicolae Mareş, File de referinţă din raporturile româno-polone, Plus 22, nr. 247, 29 aprilie 2008.

2. Carol al II-lea, În Zodia Satanei, Bucureşti, 1944, p.32.