Caz singular în literatura română, prin biografia sa tragic-exemplară, transfigurată târziu în operă, Ion D. Sîrbu evoluează în afara generaţiei războiului din care biologic, dar şi prin formaţia artistică, face parte , întrucât ultimele sale romane de factură antitotalitaristă (Adio, Europa!, Lupul şi Catedrala) au fost respinse de cenzura comunistă. Dar prozatorul era convins, în pragul morţii, că valoarea operei sale va fi recunoscută în postumitate. În acest sens, se compara, în cunoştinţă de cauză, cu Mihail Bulgakov, a cărui capodoperă romanescă, Maestrul şi Margareta, e publicată la 26 de ani după moartea sa (şi la 13 ani după moartea lui Stalin!). Analogia nu e defel întâmplătoare, fiindcă pe cei doi scriitori ostracizaţi de sistemul totalitar, pe lângă similitudinea de destin inclusiv refugiul antum în teatru , îi apropie predilecţia pentru stări infernale şi pentru personaje demonice sau doar groteşti, care întreţin universul distopic al creaţiei lor. La jumătate de secol distanţă de omologul rus (Bulgakov a murit în 1940), prozatorul român e nevoit să aprecieze amar-ironic harpagonica cumulare de manuscrise nevandabile din dureroasele mele sertare, cum mărturisea într-o scrisoare adresată Marianei Şora (inclusă în culegerea, tot postumă, Traversarea cortinei).
În ultimii ani de viaţă, când luptă efectiv cu timpul şi rezistă bolii necruţătoare de cancer, Ion D. Sîrbu are puţine îndoieli asupra destinului de excepţie în posteritate, în pofida veştilor negative dinspre edituri. În 23 decembrie 1986 îl anunţă pe prietenul său din Cercul Literar Ioanichie Olteanu: Doamna Graciov, redactorul meu de la Cartea Românească, vine la Craiova vineri (probabil ca să-mi spună să scriu alt roman, Lupul şi Catedrala nu poate fi înaintat «organelor», fiindcă e pericol de turbare), eu voi accepta propunerea ei şi mă voi adăuga propriului meu sertar în speranţa unei mici veşnicii posibile sau al unui postmortem eliberator... (12 scrisori exemplare, 2002, ed. îngr. de Mihai Barbu). Revine cu acelaşi accent în scrisoarea către Horia Stanca din 17 ianuarie 1987: Romanul meu (din cauză că nu mi-am plătit dajdia şi peşcheşurile către micii funcţionari ai Înaltei Porţi) a fost pus la lungă fezandare: volens-nolens, tot ce scriu se înscrie în capitolul «post mortem», bat vânturi rele dinspre edituri. Aceluiaşi îi mărturiseşte că şi jurnalul la care lucrează va avea un destin postum: lucrez la cel de al patrulea sau al cincilea volum post-mortem al meu, acele Exerciţii de luciditate... (Scrisori către bunul Dumnezeu, 1998, ed. îngr. de Ion Vartic).
Premoniţia lui Ion D. Sîrbu, cu tragismul ei intrinsec, s-a împlinit la câteva luni după moarte, datorită mişcărilor tectonice ale istoriei. Bogata literatură de sertar, după 1989, îi asigură revanşa postumă, plasându-l în rândul prozatorilor de prim-plan ai literaturii române postbelice. Opera postumă de mare diversitate romanescă, diaristică, epistolară trezeşte permanent (cu mici sincope) interesul exegeţilor într-o serie de monografii, biografii şi eseuri. Semnalul a fost dat prin numărul special al revistei Caiete critice dedicat scriitorului marginalizat (nr. 11-12 / 1995), după publicarea Jurnalului unui jurnalist fără jurnal şi a celor două romane. Apăruse şi prima culegere din fascinantele scrisori către prieteni, Traversarea cortinei, completată în anii următori cu un voluminos corpus de corespondenţă, care demonstrează geniul epistolar al prozatorului. Din diverse surse şi sub felurite îngrijiri editoriale apar, rând pe rând: Printr-un tunel, Scrisori către bunul Dumnezeu (în două ediţii), Iarna bolnavă de cancer, Ce mai taci, Gary?12 scrisori exemplare; şi câte vor mai fi prin arhive private.
După un scurt timp de sedimentări şi elaborări, la exact zece ani de la moartea prozatorului, începe avalanşa exegetică. Anul 1999 poate fi denumit anul Ion D. Sîrbu (şi mai bine zis, anul pro-Sîrbu), întrucât în intervalul celor douăsprezece luni apar cinci volume de studii şi eseuri despre opera sa: Ion D. Sîrbu despre sine şi lume (Lelia Nicolescu), Un aisberg deasupra mării. Eseu despre opera postumă a lui Ion D. Sîrbu (Ioan Lascu), Ion D. Sîrbu sau despre suferinţa spiritului captiv (Elvira Sorohan), Jurnalistul fără jurnal. Jocurile semnăturii (Sorina Sorescu), Eseuri subsidiare la Adio, Europa! de Ion D. Sîrbu (Toma Grigorie). Apariţia acestor cărţi în serie, în care opera lui I. D. Sîrbu este privită din unghiuri complementare, constituie temelia unui domeniu pe care l-aş numi, cu tot riscul, sârbologie. Diversitatea de explorare critică este benefică pentru recuperarea operei lui Ion D. Sîrbu in integrum. După cartea de iniţiere, concepută ca un colaj documentar şi corpus de texte prelevate, a Leliei Nicolescu, se distinge abordarea eseistică din volumele lui Ioan Lascu şi Toma Grigorie. Celelelate două, semnate de Elvira Sorohan şi Sorina Sorescu, insistă, cu accente personale, pe materia semnificativă a Jurnalului unui jurnalist fără jurnal.
Fundamentul fiind aşezat, se înalţă edificiul exegetic durabil printr-o serie de monografii, începând cu a subsemnatului (Ion D. Sîrbu şi timpul lecturii), urmată de contribuţia ieşeanului Antonio Patraş (Ion D. Sîrbu de veghe în noaptea totalitară) şi a bucureşteanului Daniel Cristea-Enache (Un om din Est. Studiu monografic). Sunt, acestea, la origine, teze de doctorat susţinute, printr-o simbolică involuntară, în centrele universitare reprezentative pentru cele trei ţări româneşti: Cluj, Iaşi, Bucureşti. E locul să remarcăm aici că se adaugă tezelor publicate numeroase lucrări, să le spunem, din umbră (fără difuziune în sfera largă a cititorilor): lucrări de licenţă sau de dizertaţie susţinute de studenţi şi masteranzi, după ştiinţa mea, în toate universităţile importante din ţară. Iar succesiunea tezelor de doctorat continuă; voi menţiona doar două mai recente (viitoare cărţi), în a căror comisie de evaluare am fost implicat: Ion D. Sîrbu utopia neagră de Mihaela Nicolae şi Scriitorul subteran. Studiu de caz: Ion D. Sîrbu de Mihai Barbu.
De mare însemnătate pentru revalorificarea operei lui I.D. Sârbu este acţiunea concentrată a intelectualilor din zona lui natală, Petrila-Petroşani. Mai întâi, trebuie menţionată osârdia istorico-literară a lui Dumitru Velea, care, sub egida Fundaţiei Culturale I.D.S., adună toate articolele şi documentele risipite prin publicaţii şi locuri uneori obscure cele mai multe, confesiuni de dramaturg sau însemnări de secretar literar în volumele-mozaic: Obligaţia morală şi Atlet al mizeriei (1994), Între Scylla şi Carybda şi Cu sufletul la creier (1996), Între timp murisem(1997), Râs-cu-plânsul nostru valah (1999) ş.a. În ultima vreme, se remarcă aportul grupului omogen focalizat pe concretizarea proiectului Memorialul Sârbu de la Petrila. A fost mai întâi artistul cu fibră polemică, neoavangardistul Ion Barbu, care tipăreşte câteva cărţi din categoria râsu-plânsului, însumând literatură şi caricatură de sertar în ciclul Tratat de rienologie (1, 2). I se alătură Marian Boboc şi Mihai Barbu care proiectează imaginea lui I. D. Sârbu pe fundal mineresc (Strict secret. Lupeni 1977. Filajul continuă!, 2007). Ultima iniţiativă a co-autorilor înfrăţiţi este realizarea unui număr unic (noiembrie 2010) din revista utopică proiectată de I.D. Sârbu în 1968, cu titlul indecis Sinteze / Europolis, încorporată în publicaţia de istorii din Valea Jiului Prăvălia cu istorii. În acelaşi spirit al evocării permanente a lui Ion D.Sârbu se înscrie şi gazeta realizată de cei trei comilitoni, Nirvana socială. Sau cartea experimentală înfăptuită de Ion Barbu cu ajutorul copiilor, Ion D. Sîrbu / Recurs la metoda copilăriei lucide (2009), dedicată, cu îndreptăţire, doamnei Elisabeta Sîrbu, care susţine/întreţine vie memoria scriitorului.
În fine, continuă seria exegezelor despre Cercul literar de la Sibiu în cadrul căruia I.D.S. şi-a ocupat locul de merit , anticipată prin volumul compozit al ex-cerchistului Cornel Regman, Dinspre Cercul Literar spre Optzecişti (1997), deschisă propriu-zis de studiul în tandem Ovid. S. Crohmălniceanu, Klaus Heitmann Cercul literar de la Sibiu şi influenţa catalitică a culturii germane (2001). Au urmat: Gabriela Gavril, cu De la Manifest la Adio, Europa! (2003), Petru Poantă, cu Cercul de la Sibiu. Introducere în fenomenul originar (2006) şi Dan Damaschin cu Cercul Literar de la Sibiu / Cluj. Deschidere spre europeism şi universalitate (2009), cel din urmă mutând accentul pe continuitatea activităţii Cercului şi după revenirea Universităţii la Cluj în anii postbelici.
Despre asemenea cărţi (şi alte evenimente editoriale) mi-am propus să scriu în rama acestei rubrici, spre a lua pulsul revanşei postume a lui Ion D. Sârbu.