O „ilustră necunoscută” – cum se autocaracterizează cu modestie Lelia Nicolescu - conturează din colaje, la mijlocul anului 1999, autoportretul spiritual al prozatorului, completat cu reflectarea lui în oglinda criticii literare. Mai precis, lucrarea sa, Ion D. Sîrbu despre sine şi lume, cuprinde două secţiuni: prima, şi cea mai amplă, cu titlul eponim, reconstituie tabelul cronologic al perioadei 1918-1989, acoperind viaţa lui Sîrbu (autoarea a inclus şi anul precedent naşterii scriitorului, probabil, pentru a prinde şi naşterea dictatorului comunist); cealaltă, Lumea despre Ion D. Sîrbu, însumează – selectiv, cred, din pricina surselor precare – bibliografia critică de la 1956 până la 1989, cu extrase ilustrative în Addenda, insistând firesc pe receptarea operei în postumitate. Pe fondul proiectării imaginii lui I. D. Sîrbu pe ecranul panoramic al istoriei universale (este-europeană, cu predilecţie), Lelia Nicolescu reuşeşte să îmbine registrul cronicăresc, de cronograf, cu montajul de colaje expert decupate din opera subiectului (mai cu seamă, din Jurnalul unui jurnalist fără jurnal şi din corespondenţă).

Cronologia bio-bibliografică, pigmentată cu evoluţia confraţilor din Cercul Literar, cuprinde multe informaţii de amănunt care pot să pară superflue, dar completează semnificativ profilul scriitorului, Aş aminti doar momentul din 1947, când I. D. Sîrbu obţine o menţiune la concursul de proză al ziarului Provincia din Turnu-Severin, în compania lui V. Voiculescu premiat pentru Capul de zimbru (moment rău-prevestitor, parcă, pentru închisoarea care-i aşteaptă); concursul pentru ocuparea postului de asistent universitar (cu reproducerea Procesului-verbal) din 1947; împrejurările premierei filmului Corigenţa domnului profesor din 1967; sau contextul trimiterii manuscrisului interzis al romanului Adio,Europa!, cu un an înaintea morţii, prin mesagerul Marius Ghica, către prietenul Al. Paleologu, cu o scrisoare însoţitoare din care transpare aceeaşi credinţă în revanşa postumă: „Le-am scris pentru un dincolo şi după aceea – dar aceste adrese vagi nu aveau nimic comun cu moartea mea”.

Într-o asemenea lucrare de pionierat apar, desigur, şi inevitabile inexactităţi sau exagerări care derivă din privirea admirativă a autoarei. De pildă, Ion D. Sîrbu primeşte Ordinul de chemare la regiment nu în iunie, ci în 25 iulie 1941. Iar cele „1001” zile de front contabilizate de fostul combatant în confesiunile de mai târziu sunt, în fapt, mult mai puţine. E de reprodus aici adnotarea (mai aproape de realitate) de sub fotografia de soldat datând din 23 mai 1944: „Am făcut frontul de la Odessa (Delnic), Crimea (Simferopol), Stalingrad (Katelnikov). În total 935 de zile de front, cu multe permisii, concedii de examen, 2 dezertări, 2 răniri, 1 prizonierat, 1 tifos”. Interesant este amănuntul (pe care L. Nicolescu n-avea cum să-l afle din livretul militar) că, după absolvirea Şcolii de ofiţeri în rezervă, în 1940 – conform Matricolei pe care am cercetat-o cu lupa la Arhivele Militare din Piteşti - sergentului TR / bacalaureat SÎRB DESIDERIU (DEZIDERU) (sic!) i se recunoaşte dreptul de a nu fi trimis pe front. În Ordinul de zi nr. 949 /1 decembrie 1940 se menţionează: „Desconcentrat fiind scutit ca student”. Recrutarea intempestivă care urmează e provocată, după toate indiciile, de orientarea „bolşevică” de care este acuzat proaspătul student ilegalist.

O exagerare fără temei este inserată de autoare în dreptul anului 1945: „Câteva pagini din ea (teza de licenţă De la arhetipurile lui C.G. Jung la categoriile abisale ale lui Blaga) sunt incluse de Lucian Blaga în lucrarea Aspecte antropologice, Ed. Facla, 1976, pp. 172-173”. E ca şi cum l-ai acuza pe Blaga de plagiat. Or profesorul de Filosofia Culturii şi-a îndemnat el însuşi studentul să studieze tema problematică, iar explicaţia lui, dintr-o Notă de subsol a volumul amintit, este cu totul alta: „Îndrumat şi de unele sugestii din parte-ne, un fost elev al nostru, dl. I. D. Sîrbu şi-a pus într-o teză de licenţă această chestiune a distincţiei între arhetipuri şi factorii stilistici, ajungând la unele concluzii, de care ţinem seama, potrivit unor nevoi dictate de economia studiului de faţă”. Ceea ce nu diminuează preţuirea lui Lucian Blaga pentru studentul său favorit, cum mărturisea cu oarecare invidie I. Negoiţescu: „…mie nu mi-a arătat niciodată marele scriitor că m-ar considera geniu – de fapt lui i se părea genial I. D. Sîrbu, a cărui inteligenţă scăpărătoare avea ceva demonic”.

Cred, de asemenea, că trebuia mai intens marcat debutul absolut al lui I. D. Sîrbu ca prozator, petrecut în revista efemeră a studenţilor de la Litere şi Filozofie, Curţile Dorului, tutelată (şi botezată după titlul volumului său din 1938), evident, de Lucian Blaga, al cărei redactor responsabil era unul dintre viitorii întemeietori ai Cercului Literar de la Sibiu, Radu Stanca. Sub semnătura încă indecisă, D. Sîrbu, apare povestirea Dumineca, în nr. 2-3-4 / 1941, care deschide seria prozelor consacrate spaţiului-matrice – reunite ceva mai târziu, în Povestiri petrilene - , nutrite dintr-o fertilă melancolie faţă de universul minei. Din această construcţie narativă naivă, calificată ulterior de autor ca fiind de inspiraţie gorkiană, se reţine predilecţia prozatorului in spe pentru simboluri ori semne ale destinului, pe fondul credinţei sau al fatalităţii. Cum la fel trebuia marcată mai apăsat apariţia nuvelei psihologice Compartiment în primul număr al Revistei Cercului Literar din ianuarie 1945, când prozatorul adoptă definitiv semnătura Ion D. Sârbu, care va deveni de acum încolo numele literar al lui Sârbu Desideriu, prin preluarea prenumelui tatălui său.

Ivită din culoarele ascunse ale istoriei literare – publicând câteva articole despre subiect în gazete obscure precum Timpul–7 zile sau Al cincilea anotimp, cum deducem din Bibliografia nici pe departe completă unde se autocitează –, Lelia Nicolescu stabileşte punctul de plecare pentru viitoarele exegeze. Care nu vor întârzia să apară - ca explorări pe cont propriu, e drept -, în acelaşi an, 1999, după câteva luni doar ieşind pe piaţă cărţile Elvirei Sorohan şi Ioan Lascu. Autoarea poate fi eleva L. de la Şcoala Medie de fete nr. 1 din Cluj, unde tânărul Sârbu era dirigintele unei clase în 1952, fiind acuzat în consiliul profesoral că ar fi acordat burse unor eleve cu origine „nesănătoasă”( cu vorba de lemn de-atunci). Notează, dezamăgit de atmosfera de suspiciune şi delaţiune întreţinută în şcoală, într-un Jurnal clujean (recuperat târziu de Ion Vartic în Scrisori către bunul Dumnezeu): „Altă întrebare: ştiam că bursiera L., orfană, şi-a pierdut tatăl în lupta împotriva Uniunii Sovietice? Răspund: eleva era de 2 ani când tatăl ei, un doctor, a murit (nu se ştie unde). Aha! Spun anchetatorii, aha! Încerc o ridiculă afirmare de principiu – nu sunt de părere că copii sunt vinovaţi pentru viaţa (sau moartea) părinţilor. Eleva L. e c ea mai bună din şcoală!”. Cert este că eleva de odinioară – care îşi începe Cuvântul lămuritor cu un pios „omagiu adus neuitatului nostru Profesor” - a beneficiat de ajutorul necondiţionat al doamnei Elisabeta Sîrbu, ceea ce n-a fost cazul altor exegeţi (printre care mă prenumăr), întâmpinaţi cu oarece suspiciune. Aşa se face că Ion D. Sîrbu despre sine şi lume încorporează şi o preţioasă iconografie, constând în facsimile după scrisori, acte şi reproduceri fotografice inedite.

Laborioasă, Lelia Nicolescu realizează cu onestitate şi diligenţă tabloul cronologic al epocii istorico-literare pe fundalul căreia e proiectat profilul spiritual al lui Ion D. Sîrbu. Dar nu este prima contribuţie editorială consacrată scriitorului redescoperit după 1989, dacă ţinem seama de broşura in quarto din 1996, editată ad-hoc sub egida unui celebru festival de la Petroşani, Dosar Ion D. Sîrbu. Printre semnatarii volumului colectiv de atunci se numără: Gheorghe Crăciun, Ioan Muşlea, Mihai Dragolea, Dan Perşa, Nicolae Oprea, Ion şi Mihai Barbu ş.a. În bibliografia sa lacunară, însă, Lelia Nicolescu ignoră acest titlu.