Dintre cărţile anului de culme exegetică (1999) în reabilitarea lui Ion D. Sârbu în postumitate se desprinde Un aisberg deasupra mării, prin complexitatea ei care rezultă, în fond, din diversitatea tematică. Autorul ei, Ioan Lascu, este un optzecist cu tendinţe polivalente: debutează cu poezie în 1993 (Contrar aşteptărilor, după un debut colectiv din 1988), publică un volum de proză scurtă în 2001 (Sublima persiflare. Represalii 1984) şi se orientează, în ultimii ani, spre eseu şi critica de întâmpinare. Titlul pretenţios metaforic al „eseului” său derivă din structura-i poetică şi este explicat ca atare într-un fel de epilog (intitulat iarăşi pretenţios Postludiu). Revelaţia dimensiunii postume a operei lui Sîrbu i-a sugerat imaginea unui aisberg situat peste nivelul mării: „Vorbind în plan metaforic, acestea sunt cele trei etape definitorii ale operei şi ale biografiei lui Ion D. Sîrbu: înot sub apă, plutire la suprafaţă, zbor peste ape, care corespund tinereţii (inclusiv perioada de detenţie), maturităţii şi posterităţii sale”.Eseu despre opera postumă a lui Ion D. Sîrbu – cum se subintitulează cartea lui Lascu – se alcătuieşte, în fapt, dintr-o suită de eseuri adiţionate, unele evident ocazionale (Începutul unei recunoaşteri postume, Ion D. Sîrbu – o conştiinţă), altele întemeiate pe analiza aplicată a textelor postume, în care eseistul nu-şi reprimă, când e cazul, obiecţiile critice: Dialogul – o necesitate existenţială, Adio, Europa!, O altfel de Ciumă – Lupul şi Catedrala, Ion D. Sîrbu şi textul continuu, Încă o dată despre jurnal. Cele mai multe dezvoltă o idee tematică, specifică operei explorate, afişată în titlu: Problema libertăţii, Lucian Blaga – Ion D. Sîrbu: magistru şi discipol, Cultural şi etnic, A filosofa – filosofare, Închisorile lui Gary. Omogenizată prin multiplicarea unghiurilor de vedere asupra operei vizate, culegerea de eseuri nu poate evita repetiţiile sâcâitoare. Scrise la intervale de timp oarecare, din raţiuni publicistice, unele eseuri reiau informaţii şi idei anterioare în redundante bis-uri exegetice sau documentare.

Ioan Lascu procedează metodic, inaugurând discursul cu un breviar biografic în care trasează liniile destinului exemplar al scriitorului. Biografia comprimată se încheie cu reproducerea unui text original: expunerea de motive pentru acordarea titlului de Cetăţean de onoare al oraşului Petrila din 15 februarie 1996. E locul aici să spunem că autorul Aisbergului este ataşat de scriitorul care îl fascinează şi datorită elementelor propriei biografii. S-a născut într-o comună din judeţul Hunedoara, a urmat şcoala generală şi liceul la Petroşani, iar în anii 1974-1978 a fost profesor în Petrila natală a lui I. D. Sîrbu. Aşa se face că multe din informaţiile sale provin, aşa-zicând, de la faţa locului, din surse primare. În acest sens, e de reţinut aprecierea rolului esenţial al Elisabetei Sîrbu în existenţa şi postumitatea prozatorului. Eseul uşor patetic Închisorile lui Gary se întemeiază, în mare, pe confesiunea soţiei devotate, cum se recunoaşte: „Toate acestea, sub altă formă şi chiar în alt ritm, şi mai precipitat, şi mai tensionat, mi-au fost povestite de doamna Lizica Sîrbu într-o după-amiază caniculară de la sfârşitul lui mai 1994, în anul când nepreţuitul ei Gary ar fi împlinit 75 de ani”.

În câteva eseuri, autorul Aisbergului depăşeşte limitele fixate în subtitlu, analizând dramele antume Arca Bunei Speranţe, Pragul albastru şi prozele scurte din Şoarecele B şi alte povestiri, cu justificarea, îndreptăţită, a filiaţiei. Cred că Ioan Lascu are dreptate (în Opera postumă in nuce) când consideră Şoarecele B… „drept un cumul de germeni al întregii opere a lui I. D. Sîrbu”, dar argumentele textual-analitice sunt cam anemice, oricum incomplete. Într-adevăr, proza scurtă, cum spuneam şi altădată, prin satira necruţătoare, umorul de tip filosofic şi ironia condusă spre graniţa pamfletului anticipează substanţa romanelor. O semnificaţie aparte au povestirile Perpetuum mobile, Soluţia Omega şi Cimex lectularia, în care se prefigurează universul operei postume. În Perpetuum… este schiţat portretul carieristului Tutilă Doi din Adio, Europa! , un tip emblematic care rezumă caricatural „formula sublim-amară a realităţii”, cu termenii prozatorului. În cuprinsul unei naraţiuni aparent confesive (împrumutând elemente autobiografice), I. D. Sîrbu relatează schematic ascensiunea incredibilă a „unicului” Tutilă care, dintr-un licean mediocru şi molâu, ajunge un „tovarăş” cu munci de răspundere în structurile puterii comuniste. Se conturează, astfel, un erou de teatru absurd care evoluează într-o lume halucinantă a automatismelor şi stereotipiei deliberate, spaţiu al distopiei şi terorii coabitante. Alt personaj romanesc este aproximat în Soluţia Omega, povestire ce se structurează pe dialogul umoristic dintre „un director-model” şi isteaţa lui soţie, Mili. Această Mili (nume acordat unui tip opus de personaj în Lupul şi Catedrala) constituie prototipul fascinantei Olimpia Ţăranu din Adio, Europa!, întrucât replica ei tăioasă şi ironică anunţă limbajul special al eroinei din roman. Prozatorul intuise, se vede, expresivitatea viitorului cuplu romanesc dedusă din complementaritatea „dialectică”: femeia pragmatică şi bărbatul idealist. Personajul feminin de aici reapare în Cimex lectularia, povestire care indică cifrul din Lupul şi Catedrala. Dialogul dintre personajul-narator terorizat de ploşniţele din apartament şi administratorul blocului va fi preluat ad litteram în capitolul V din roman. În povestire, ca şi în roman, atacul ploşniţelor care întreţin „un cuantum de nelinişte” reprezintă simbolic un avertisment al destinului, are rostul să stimuleze procesul de reconsiderare a existenţei dominate de frică şi laşitate a protagonistului.

De real interes (şi folos) exegetic sunt asociaţiile şi analizele cu turnură comparatistică, cum ar fi asocierea destinului lui Ion D. Sîrbu cu al lui Boris Pasternak sau paralela dintre romanul lui Orwell, 1984, şi Adio, Europa!. Dar cea mai densă analiză comparativă se referă la Ciuma lui Albert Camus şi Lupul şi Catedrala, unde specialistul în Camus care este Ioan Lascu (prin teza sa doctorală) distinge deosebirea de viziune asupra „bolilor totalitare” la cei doi prozatori: „Spre deosebire de A. Camus care ne reliefează solidaritatea victorioasă prin acceptarea privaţiunilor şi prin sacrificiul comun, la Ion D. Sîrbu descoperim solidaritatea prin comunitatea ideilor împărtăşite, chiar şi atunci când speranţa agonizează”. Deplasată, în schimb, îmi apare asocierea aceluiaşi roman al lui Sîrbu – care nu este defel un roman autobiografic – şi Luntrea lui Caron al lui Blaga: „Orişicât, asemănarea poate fi pusă pe seama unor influenţe subtile, ce vin de la modelul de personalitate. Autor al romanului autobiografic, asemenea lui Lucian Blaga, Ion D. Sîrbu revine pe parcurs la obsesiile sale…” etc.

Stimulat, probabil, de actualitatea subiectului inepuizabil, Ioan Lascu republică Un aisberg deasupra mării în 2009 (Ed. Universitaria, Craiova) într-o „ediţie revăzută şi adăugită”. Revizuirile ţin de îndreptarea erorilor de tipar şi, în rare cazuri, de corectarea / completarea unor informaţii din textele preexistente. De pildă, în eseul Cultural şi etnic este citat un N. P. Vrânceanu care „ar fi descoperit şi publicat în urmă cu peste zece ani” pagini din piesa de teatru radiofonic Singurătatea mierlei toamna; apoi este motivată „tenta realist-socialistă” a unor drame, acuzată de Nicolae Coande într-o emisiune radiofonică. Se adaugă ediţiei I capitolul Timpul recitirii şi o Bibliografie în care autorul selectează, la modul responsabil academic, „numai operele studiate în vederea scrierii prezentei cărţi”. Din capitolul adăugat se reţine nu doar îndemnul la lectură pentru aprofundarea operei în cauză, ci şi argumentarea dezinhibării totale „a vorbitorului reprimat, strălucitor prin inteligenţă, a vorbitorului interzis, urmărit” din romanul Adio, Europa! care constituie „revanşa istorică a lui Ion D. Sîrbu asupra cenzurii comuniste”. Dincolo de ambiţia protocronistă (considerându-şi eseul „dacă nu prima, cel puţin una dintre cele dintâi lucrări cu caracter monografic consacrate operei şi personalităţii…” ), Ioan Lascu se dovedeşte un critic prob, care se implică permanent în fenomenul de a păstra posteritatea vie a lui Ion D. Sîrbu.