Critic cu experienţă bogată în sfera cronicii literare, cu patru cărţi la activ, în pofida tinereţii sale, Daniel Cristea-Enache a debutat şi în ipostaza de istoric literar în 2006, cu o monografie despre Ion D. Sîrbu cu titlu de roman: Un om din Est (Ed. Curtea Veche); un titlu anunţat de prozatorul optzecist Ioan Groşan, al cărui roman apare abia în 2010. Şi o face cu brio, într-un studiu monografic echilibrat, încorporând organic informaţiile şi sugestiile din cele şase (numărate de el însuşi) monografii, până atunci, despre I.D.Sîrbu, cu numeroase accente personale. Mai mult, el demonstrează şi calităţi artistice, în sensul impresionismului călinescian, debutând „cu biografia lui Ion D. Sîrbu, şi în proza narativă”, cum afirmă Dumitru Micu într-o comprehensivă prefaţă.

Cartea se deschide cu un motto inspirat, întru totul adecvat, din G. Călinescu (din care reţin ultima frază: „Cine nu trăieşte post-mortem, crescând după aceea mereu, nu-i obiect de biografie”) şi consacră într-adevăr un personaj în reconstituirea biografică. Omul plecat din colonia de mineri Petrila spre a ajunge Petrini, eroul din romanul lui Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni, a cărui viaţă imaginată în laboratorul de la Mogoşoaia, „seamănă leit cu viaţa mea”, cum mărturisea amar Sîrbu. „O existenţă în cadrele secolului 20 ce se dovedeşte aproape simptomatică pentru modul divers, plural în care istoria acestui veac a reuşit să umilească şi să batjocorească Omul. Palpitantă până la limita verosimilului, cunoscând întorsături spectaculoase, amestecând într-un ghem încâlcit cele mai fireşti şi cele mai bizare secvenţe existenţiale, viaţa lui Ion D. Sîrbu este realmente un roman” – remarcă de la bun început biograful care îşi propune să separe adevărul de ficţiune, urmărind detaşat oscilaţiile eroului-scriitor „între materia descusută a vieţii reale şi rotunjirea romanescă”. Adăugând spre finalul excursului biografic: „Radiat din viaţa civilă şi din spaţiul unei culturi în care nu merita să figureze, Ion D. Sîrbu se conturează ca un personaj consistent şi o figură greu de uitat, dincolo (dincoace) de gratiile închisorii. Peste ani, el va remarca această ciudată răsturnare a raportului dintre libertate şi spaţiul în care ea se poate manifesta”.

În mod profitabil, Daniel Cristea-Enache insistă în capitolul biografic pe secvenţele tragice din detenţie, beneficiind de confesiunile proaspete ale unor foşti „colegi de «studii» carcerale” precum Florin Constantin Pavlovici (din vol. Tortura pe înţelesul tuturor) şi Al. Paleologu (din interviul Ion D. Sîrbu - restituiri). Avertizat de tendinţa protagonistului de „a-şi ficţionaliza” existenţa, biograful compară evocările acestora cu mărturisirile prozatorului despre lagărele de la Strâmba, Salcia-Stoeneşti şi Periprava, în spiritul „obiectivităţii obligatorii”, spre a constata fără echivoc că ele „converg în a sublinia profilul moral al personajului nostru. Scenele, după cum am văzut, se suprapun aproape perfect, ceea ce înseamnă că în rememorările jurnalistului nu apar inflexiuni de mistificare sau lăudăroşenie”. Este citată fugitiv, în context, şi evocarea lui Paul Goma – ex-vecin în celula 12 de la Jilava - despre întâlnirea târzie de la Paris, din 1982. Aş adăuga nişte fragmente mai edificatoare din „Dialoguri” cu Ion D. Sîrbu: „Ziceam, deci, că în 1958, deşi am fost coleg de celulă cu Ion D. Sîrbu, nu am comunicat – prima lui ‹vorbire› fiind despre o piesă: Sovromcărbune: nu-mi trezise interesul (…) Mi-a trezit interesul Negoiţescu prin câteva cuvinte despre extraordinaritatea prozatorului Ion D. Sîrbu. Am înregistrat – la asta am rămas (…) Când am putut, în sfârşit, citi prima carte a lui Ion D. Sîrbu – după 22 decembrie 1989, fireşte, postumă (să fi supravieţuit măcar trei-patru-cinci luni…),
mi-am zis că nu mă înşelasem că noi doi începusem a comunica, a angaja ‹dialoguri›.”(Cf. Caietele Colocviului Naţional „Ion D. Sîrbu”, Editura Universitaria Craiova, 2009).

După călătoria europeană din iarna 1981-1982 (Goma greşeşte anii revederii pariziene: „prin 1985 sau ’86…”), Sîrbu intră, efectiv, sub incidenţa datoriei faţă de posteritate şi lucrează la opera (recunoscut) postumă, fără a se îndoi de valoarea sa de scriitor „bulgakovizat”. Recunoaşte şi Daniel Cristea-Enache că „scriitorul «rulează» de acum într-o logică proiectivă postumă”. În Sinusoida prozei, el distinge două direcţii epice (sau „invariante prozastice”), analizând în amănunt mai cu seamă proza scurtă şi romanele antume, comparativ cu postumele. De o parte s-ar situa proza empatică, impregnată de duioşie sentimentală, în care „autorul practică evaziunea în mit, în povestea fondatoare şi regeneratoare”, de cealaltă parte, proza ironică, fatalmente postumă, în care „deformează plastic structura strâmb constituită a realităţii din lagărul socialist, obţinând din negarea negativului o afirmaţie morală laborios construită”. „Reuşita indiscutabilă” a prozatorului este considerat volumul Şoarecele B şi alte povestiri, apreciat pentru rafinament, nerv epic şi densitate ideatică.

Numai că, pierdut în detalii analitice şi generalităţi reiterate, cercetătorul nu mai are spaţiu şi răbdare pentru cele două romane postume, expediate în câteva pagini de la finalul capitolului, chiar dacă susţine că Adio, Europa! este un „formidabil roman” în care autorul „a găsit punctul ideal de echilibru: exagerările, tuşele mai groase, culorile mai tari ale unor situaţii sau personaje intră fără stridenţe în desenul general”. Disproporţionată este şi judecata aspră asupra celuilalt, Lupul şi Catedrala, definit „neverosimil în codul realist, abundent în suprastructura simbolică proiectată de autor”. Fără să deceleze această „suprastructură”, bineînţeles că cercetătorul nu avea cum să ajungă la substratul etno-mitologic al romanului sedimentat în jurul simbolisticii lupului totemic. Acest ultim roman, considerat de Sîrbu însuşi „hibrid”, cu personaje din categoria rataţilor şi marginalilor, constituie evident corolarul credinţei utopice în salvarea din coşmarul istoriei comuniste prin refugiul în perimetrul societăţii arhaice. Utopia evadării din universul carceral totalitarist din Lupul şi Catedrala este construită, în fond, într-un registru complementar cu distopia din Adio, Europa!.

Substanţiale, fundamentate pe opinii şi opţiuni personale argumentate cu acribie analitică sunt capitolele despre raporturile prozatorului cu Cercul Literar de la Sibiu, despre dramaturgia sa şi literatura diaristică sau epistolară. În Cvadratura Cercului Literar, remarcabilă este disocierea între direcţiile divergente ale celor două grupări care statuează generaţia războiului: influenţa germană asupra cerchiştilor; orientarea celor de la „Albatros” către decadentismul francez. În Teatrul, un capitol omogen se stabileşte poziţia intermediară a lui Sîrbu în fenomenul epocii – „între concesiile masive ale autorilor ‹revoluţionari› (în fapt, închistaţi în formule artistice primare, vetuste) şi textele de viziune reformatoare, modernistă, ale creatorilor pe linia autonomiei esteticului”. Spre deosebire de Antonio Patraş care preferă comediile, Daniel Cristea-Enache optează, ca şi mine, pentru drame, selectând Pragul albastru şi Arca bunei speranţe, piesele „care îl legitimează pe Ion D. Sîrbu ca un dramaturg original şi rafinat” în sfera teatrului de idei „cu mesaj explicit”. Aş mai adăuga selecţiei Iarna lupului cenuşiu şi Simion cel drept.

„Scrisori către bunul Dumnezeu”, în schimb, s-ar fi putut intitula la fel de bine În loc de concluzii, întrucât autorul tezei (căci teză de doctorat e la origine Un om din Est) nu pare atras de analiza extinsă a Jurnalului…şi a stufoasei corespondenţe care completează profilul scriitorului. E drept, că, pe parcursul lucrării, se recurge adesea la citate demonstrative din această arie confesivă. Deşi precipitarea către sfârşit este vizibilă, aş afirma/confirma că Daniel Cristea-Enache a realizat o monografie temeinică, în spiritul responsabilităţii filologice în utilizarea surselor pe care le integrează firesc în discursul încărcat cu opinii de cont personal. Care vor nutri alte studii, cum enunţă în finalul frazei finale: „…posteritatea lui Sîrbu este o sferă ce creşte necontenit, prin pulsaţia neîntreruptă a centrului ei vital”.