În sfârşit, la peste un deceniu de la moartea scriitorului exilat în Craiova, un petrilean de-al lui I.D.S., profesorul şi jurnalistul Mihai Barbu îşi susţine lucrarea de doctorat în „Genopolisul” acestuia, cu un titlu incitant, Scriitorul subteran. Studiu de caz: Ion D. Sîrbu, sub îndrumarea exigentă a lui Ion Vartic. Din pricini pecuniare, mărturisite în Introducere, teza impunătoare este redusă la dimensiunile unei cărţi de 564 pag., care apare cu titlul schimbat: Memoriile lui Ion D. Sîrbu – o reconstituire (Ed. Autograf MJM, 2011) şi un subtitlu preluat din formularea amară a prozatorului care şi-a scris jurnalul clandestin, dar nu şi memoriile: Roumain Gary. Á la recherche du temps foutu. Se renunţă la primul capitol, în care se operează distincţia între scriitorul public şi scriitorul subteran – convocându-i în sprijin pe Soljeniţîn şi Bulgakov – sau dintre scriitura la vedere şi scriitura ascunsă, şi la un capitol interior de reconstituire istorică, Scriitorii şi Partidul în anii premergători arestării scriitorului. Dar se renunţă prea uşor la capitolul-pilot al explorării arhivistice, unde sunt urmărite, pas cu pas, momentele nefaste ale existenţei scriitorului: anul arestării (cu data exactă: 17 sept. 1957), ieşirea din detenţie în condiţia de paria, refugiul la Petrila, promovarea în funcţia marginală de secretar literar la teatrul din Craiova, proiectul utopic al revistei „Sinteze”, eşecul în cinematografie şi succesele efemere în dramaturgie, până în clipa când decide să-şi conceapă „literatura de sertar”, renunţând definitiv la teatru (în 1984) pentru a se dedica prozei. Sunt punctate şi datele deschiderii dosarului de verificare de la Securitate (11.02.1967) şi transformarea în dosar de acţiune informativă individuală (26.02.1968), cu consecinţele de rigoare: mobilizarea unui număr mare de informatori, interceptarea convorbirilor telefonice şi a corespondenţei, montarea aparaturii specifice de ascultare în domiciliul conjugal. După câte îmi dau seama, însă, toate aceste date din Viaţa scriitorului oglindită în arhivele C.N.S.A.S. sunt retopite în cuprinsul tomului.

Din perspectiva unui istoric literar care apelează riguros la sursele primare, Mihai Barbu reface traseul sinuos al existenţei lui I. D. Sîrbu, propunându-şi să suplinească prin demersul său absenţa Memoriilor promise, pe care scriitorul, dispărut cu câteva luni înainte de Revoluţie, nu a mai reuşit să le aştearnă pe hârtie. Sunt astfel valorificate toate documentele existente în Arhiva C.N.S.A.S., multe dintre ele simple delaţiuni ale „turnătorilor” din vremea comunismului, care abia acum îşi vădesc rostul de surse istorico-literare. Capitolele de rezistenţă ale studiului cu dimensiuni monografice sunt tocmai acelea care reprezintă rodul muncii de arhivar meticulos a lui Mihai Barbu, explorând dosarul / dosarele din arhiva Securiăţii; capitole precum: „Cercul Literar de la Sibiu”. Eroi, destine şi victime colaterale, Procesele şi condamnările lui Ion Dezideriu Sîrbu, Închisorile deţinutului Sîrb Dezideriu, Dosarele de acţiune informativă individuală, Un an în vizorul Securităţii, Epistolar şi Sîrbu, numărătoarea inversă.

Secţiunile în care autorul îşi demonstrează arguţia de cercetător migălos, apelând la cele mai felurite surse istorice şi literare din spaţiul conturării profilului spiritual şi moral, sunt Sagrada familia - unde este refăcut arborele genealogic al lui I. D. Sîrbu (cu ajutorul, mai ales, al sorei sale, Irina Sîrbu), Valea şi Colonia petrileană – în care se reliefează specificul coloniei polietnice de origine, Matricea natală şi Casa natală – insistând pe descrierea geografică a Petrilei şi împrejurimilor, pe istoria locului conform izvoarelor istorice din acel loc şi pe mentalităţile din Valea Jiului, ca teritoriu de graniţă dintre Imperiu şi Ţară, în relaţie cu confruntarea dintre minerul proletar (veneticul sau baraba) şi ţăranul băştinaş (sau momârlanul). În contextul descrierii casei petrilene „de pe actuala stradă Ion D. Sîrbu” este punctată şi o dată de istorie recentă: 22 februarie 1996, când este inaugurată, cu ajutorul forurilor locale, casa memorială a scriitorului, declarat cetăţean de onoare post-mortem al Petrilei natale, împreună cu soţia sa, Elisabeta Sîrbu.

Cu aceeaşi minuţiozitate prezintă profesorul petrilean istoricul apariţiei comuniştilor în Valea Jiului, în capitolul inspirat intitulat Zarurile roşii. Multe dintre scrisorile lui I. D. Sîrbu transcrise din Arhiva C.N.S.A.S. au indiscutabilă valoare istorico-literară. Transcriu doar una, explicând inapetenţa politică din anii postbelici a fostului ilegalist, cu sublinierile de atenţionare ale securistului de serviciu: „L-am cunoscut pe bătrânul Stegăroiu (care era mai tânăr ca mine), am evoluat pe planuri diferite – el a fost profesor de drept penal, eu – un biet deţinut politic. Fiul său cred că mă detestă...tot politic. Nu are importanţă, admir oamenii care au reuşit să treacă printre furcile caudine fără să se rănească. Eu sunt un păgubos fără noroc şi fără carieră. Doar că eu am fost ilegalist de partid pe vremea când acesta era un risc. Şi am plătit pentru asta. În 1946 deja ştiam că nu am talent politic. Am lăsat pe alţii să facă ei carieră cu biografia mea”. Despre regimul politic care îi transformă în victime pe membrii Cercului Literar de la Sibiu vorbesc informaţiile furnizate de Mihai Barbu în secvenţa Eroi şi destine, menţionând datele exacte ale arestării acestora şi ale detenţiei: I. Negoiţescu, arestat în 25 februarie 1960 şi condamnat la 5 ani de închisoare; Wolf Aichelburg, arestat şi condamnat de două ori, în 1949 şi 1959; la fel, Nicolae Balotă, arestat la 25 noiembrie 1948 şi, respectiv, 3 ianuarie 1956; Ştefan Aug. Doinaş, condamnat în 29 mai 1958, cel care, din păcate, a făcut pactul cu „diavolul roşu” (ca şi Balotă, după ultimele indicii). Dintre Victimele colaterale se distinge Lucian Blaga, evocat pe temeiul aceloraşi surse secrete, din care reiese că Cercul Literar de la Sibiu îşi continuă activitatea şi după revenirea la Cluj (teza lui Dan Damaschin). Astfel, turnătorul informează că Blaga „a participat la diferite şedinţe ale acestui cerc literar în perioada anilor 1948-1949”, iar în cadrul lui „era un nucleu decadent, unde se citea şi cultiva literatura putredă a Apusului” .

De real interes istoriografic sunt, mai cu seamă, datele exacte inserate în capitolele consacrate proceselor, urmate de condamnări, ale lui I.D. Sârbu sau despre închisorile şi lagărele de exterminare prin care a trecut (şi a supravieţuit) autorul romanului antitotalitarist Adio, Europa!: arestul M.A.I. (1957-1958), Jilava (1958), Gherla şi Salcia (1959), Periprava (1959-1960), din nou Salcia (1960-1961), Giurgeni (1961), încheind periplul carceral tot în lagărul de la Periprava (1962-1963). Într-un capitol aparte, Un an în vizorul Securităţii, este prezentată viaţa cotidiană a scriitorului proscris în anul de graţie 1977, urmărit îndeaproape de informatori şi delatori pe fundalul grevei minerilor de la Lupeni. În acelaşi mod sunt detaliate evenimentele biografice din anii 1988-1989, consideraţi de autorul reconstituirii ani „de numărătoare inversă până la decolarea sa spre Otopenii de dincolo” şi, prin urmare, capitolul acesta este conceput ca „o trecere în revistă a vieţii şi opiniilor scriitorului aşa cum au rezultat din studierea arhivelor Securităţii”.

Cum rezultă şi din studiul de faţă, Ion D. Sârbu reprezintă un caz singular în literatura română, având o biografie tragic-exemplară, transfigurată târziu în operă, fără a reuşi să-şi impună valoarea în timpul vieţii. Dar această singularitate a fost prevăzută de scriitor, atunci când invoca exemplul lui Mihail Bulgakov, cu capodopera lui postumă Maestrul şi Margareta. La jumătate de secol distanţă, prozatorul român a lăsat şi el sertare înţesate cu manuscrise adunate “harpagonic”, cum mărturisea într-o scrisoare din Traversarea cortinei. Şi această literatură de sertar, după 1989, îi asigură evident revanşa postumă, plasându-l în rândul prozatorilor de prim-plan ai literaturii române postbelice. O literatură care trezeşte constant interesul exegeţilor, concretizat într-o serie de monografii sau eseuri substanţiale, ca să nu mai amintim lucrările despre Cercul Literar de la Sibiu (Petru Poantă, Dan Damaschin, Gabriela Gavril ş.a.). Se alătură acestora, de-acum, Mihai Barbu, cu Memoriile lui Ion D. Sîrbu – o reconstituire care analizează cu probitate dimensiunea „subterană”, mai puţin valorificată de exegeţi, a bio-bibliografiei lui Ion D. Sîrbu.

Cu ambiţia de a descoperi pe cont propriu tot ce se leagă de destinul scriitorului, Mihai Barbu apelează nu doar la documentele din arhiva C.N.S.A.S., ci şi la mărturiile unor martori apropiaţi din viaţa lui I. D. Sîrbu sau la lucrări rare, cu difuziune regională, provenind din Valea Jiului. În spiritul autenticităţii şi certificării istoriografice, de real interes este corpusul anexat de documente (scrisori,interviuri), unele inedite, din Addenda sentimentală şi Istoriile orale; dintre care se desprind, dialogurile purtate cu sora (Irina Sîrbu), nepotul (Dorel Crăciun) şi soţia scriitorului (Elisabeta Sîrbu). Din scrisorile transcrise, primite de viitorul doctorand de la „subiectul” său după întâlnirea memorabilă din 1987, aş reţine un fragment în care nostalgia autorului după spaţiul matricial (accentuată de presentimentul morţii) dă peste margini: „Iată că, acum, mă văd aşa cum sunt, mi se strânge inima, îmi dau lacrimile. Se duce casa copilăriei, colonia, curând mă voi duce şi eu; după mine, cutremurul şi inundaţia micului apocalips ce caracterizează orice lucidă întâmpinare a neantului”. Am înţeles mai puţin care e rostul în carte al secvenţei finale Revista revistelor culturale, care oricum este lacunară şi selectată aiurea. Cu atât mai mult, cu cât autorul acordase un capitol aparte, bine echilibrat, Receptării postume a operei lui Sîrbu.

Într-o vreme de prelungită tranziţie, când îndeletnicirea filologică de istoric literar nu mai prezintă interes pentru noile generaţii, Mihai Barbu reprezintă o excepţie, trudind ani de-a rândul asupra documentelor de arhivă legate de scriitorul-subiect care îi întreţine admiraţia pe parcursul re-descoperirii, prin profilul său moral, dar şi prin harul de prozator a cărui valoare e recunoscută în posteritate (cu excepţiile comentate în penultimul capitol intitulat simplu Opera). Autorul reconstituirii decupează inteligent scrisorile şi informările din Dosarul Ion D.Sîrbu, rezumându-le cu pricepere (sau rezumând rezumatele securiştilor), pentru a stoarce din texte toate semnificaţiile cu pregnanţă istorico-literară sau mai larg social-culturală. Profesorul cercetător dublat de publicistul cu fibră polemică (dovadă: cărţile publicate) deţine ştiinţa interpretării documentelor în vederea celei mai adecvate situări a scriitorului în tabloul sinoptic al epocii.