Cea mai compactă şi marcată de inedit – fără prea multe repetiţii sâcâitoare – dintre ediţiile de publicistică editate de laboriosul Dumitru Velea sub egida Fundaţiei Culturale „Ion D. Sîrbu” din Petroşani este Jertfe (2009), care, după indicaţia editorului, ar fi volumul al VII-lea, dar, după evidenţa mea, constituie volumul al optulea (excluzând volumul de corespondenţă cu Horia Stanca, Printr-un tunel). Subtitlul, Publicistică, poeme şi corespondenţă, indică şi compoziţia volumului, nu prea unitar, însă oricum mai încărcat de semnificaţii noi, datorită materialului documentar preluat din diverse surse. Desigur, structura volumului este la fel de aleatorie precum a celorlalte, dar se întrevede tentativa de organizare prin distribuirea materiei în trei secvenţe încăpătoare (în absenţa unei Note asupra ediţiei): Publicistică, Poeme, Corespondenţă.

Corpusul publicistic însumează o serie de articole ocazionale sau conferinţe publicate în anii ’60-’70 – majoritatea, în revista Ramuri -, urmată de un grupaj de documente (cereri, declaraţii, saluturi omagiale), dublate de reproducerea facsimilată şi se încheie cu reproducerea fotografică a dedicaţiilor către familia surorii scriitorului din Petroşani, Irina, de pe pagina de titlu a cărţilor sale: de la Concert din 1956 până la Dansul ursului din 1988. Publicistica propriu-zisă cuprinde de-a valma reflecţii despre cinematografie şi un microinterviu despre filmul ratat Corigenţa domnului profesor, despre vârsta publicului de teatru sau despre teatrul de păpuşi, plus câteva articole omagiale despre Copernic (!) şi Liviu Rebreanu sau Mihail Sorbul. Cert este că, chiar şi atunci când scrie cu ocazia aniversărilor, I. D. Sîrbu evită locurile comune sau generalităţile, încercând să aducă ceva nou: dacă nu o informaţie rară, o reformulare critică particulară. De pildă, în cazul lui Rebreanu – despre care menţionează că figura în actele şcolare şi militare cu numele maghiarizat Rébréanu Olivér – afirmă tranşant: „nu a fost nici genial şi nici hipertalentat: dar a avut Sitzfleisch, adică această virtute de a sta şi a trudi ani lungi deasupra unui text. I se spunea Neamţu la Craiova, probabil din cauza acestei teribile tenacităţi. Opera sa de valoare e rodul mai degrabă al verbului (cam uitat) a dura, decât al celui heliadesc, spirit ce persistă încă: scrieţi băieţi, orice şi oricum, numai să scrieţi”; încheind opinia cu o frază ce ţine de propriul crez artistic: „Sita şi frâna, în creaţia literară, sunt uneori mai importante decât inspiraţia de lavă ce curge, curge, dar, ca foc, nu are nici viitor şi nici trecut”.

Mai substanţial mi se pare Câte unele despre „râs-cu-pânsul” nostru valah, textul preluat din Caietul-program al spectacolului Plautus şi fanfaronii. Ciudat este că acest text nu coincide nicicum cu articolul cu acelaşi titlu datând din 1984, care dă titlul celui de-al cincilea volum de publicistică, Râs-cu-plânsul nostru valah. De reţinut meditaţia din fruntea textului: „Dar râs-cu-plânsul mi se pare a fi (gândindu-mă mai ales la categoriile noastre istorice) o formulă sui-generis a noastră, dar şi a tragicomediei universale. Râsul şi lacrima sunt extreme care se ating. Se înlănţuie. Care se condiţionează reciproc”. Şi citarea din memorie a opiniei lui Blaga care susţinea că singurătatea în Istorie a poporului român „a creat reflexivul unor verbe folosite de obicei la modul activ sau pasiv”, cu exemplele: mă gândesc, mă plâng, mă râd.

Titlul volumului, bine ales, e dat de cele zece poeme inedite publicate de Constanţa Buzea în 1994, în România literară. Din păcate, cel care le-a descoperit „printre manuscrise” – acelaşi D. Velea – nu furnizează nici o informaţie istorico-literară, fiindcă nu reuşeşte să le dateze. Nici poeta nu dă prea multe amănunte, rezumându-se la citarea lui I. Negoiţescu care se referă, de fapt, la proza demascatoare a lui I. D. Sîrbu. După indiciile textuale, versurile nu sunt creaţii de tinereţe, ci au fost scrise, în mod sigur, după închisoare şi, probabil, în ultimii ani de viaţă, întrucât ideatica lor se concentrează în jurul a două motive ordonatoare: jertfa şi moartea. Ciclul e deschis de un poem cu configuraţie pamfletară, simulând naivitatea în expresie, despre „fiinţe cu securi” care taie pădurea nemilos, „oameni cu minciuni” care distrug sufletele, „bestii cu idei” şi „o brută în mână cu o floare”. Sintagmele din urmă, nu e greu de înţeles, se referă la cenzură şi securitate, cum sugerează textul: „Intră nişte bestii cu idei / în capul meu. / Intră şi taie. Şi taie. Şi taie. // Intră şi o brută în mână cu o floare / în trecutul meu. / Intră şi taie. Şi taie. Şi taie”.

Primul text în care apare obsesia morţii prin jertfire este Undiţa, într-o frazare de rafinament poetic nebănuit la un prozator ironic: „Pentru peşti, uscatul e-un fel de rai. / Pentru peşti, pescarii sunt zeii cei puternici, Râma e-o idee, un crez, un ideal: / Iar muşcătura-i actul prin care se salvează, Trecând prin jertfa morţii, din apă-n ireal”. Dar finalul este ratat printr-o strofă ludică scrisă în genul Cântecelor de câmpie ale lui Ştefan Bănulescu: „Nu e vorba de haleală, / Nici de păcăleală, / Ci de paradis. / Şi de-un pic de vis”. O scurtă poezie fără titlu reiterează tema morţii în relaţie cu arta: „Aşa se îngheaţă o taină: în sticlă, în fier. / Aşa se taie o formă: în unghiuri sub cer. / Aşa visează arta: în calm şi egal. // Aşa se cheamă moartea (simplu de tot) /Cristal”. Cum se vede, poetul-prozator preferă expresia condensată şi formularea cvasi-hermetică. Aşa se face că, în câteva poeme de mică respiraţie, ochiul poetic e concentrat pe destinul efemer al fiinţelor necuvântătoare (non-arghezian) şi al vegetaţiei pădurii: Vâsc, Destin, Păunul.

În Vâsc, moartea este percepută tragic ca iminenţă pe fondul confruntării dintre om şi Brad (scris simbolic cu majusculă), în care omul obligat să taie / să ucidă copacul acceptă dispariţia comună sub semnul jertfei ce nu-l va ocoli (motiv recurent în Lupul şi Catedrala): „Am crescut, am trăit, m-am întins (cât am putut) / Pe urmă am simţit că e ordin să-l ucid. / L-am îmbrăţişat, mângâiat, l-am iubit. / (Era ingrat.) / Ştia că e o lege: că-i condamnat, că moare. / Voiam să-i îndulcesc zvâcnirile sub soare, / Trosnetul crengilor, fiorul sfârşitului, luna. / Într-o noapte mi-a şoptit: / «E tot una. / (Lupta era în toi) / Bine că murim, / De gât, amândoi!»”. Destin, o evocare liric-meditativă asupra soartei răgacei, repetă, în mic, viziunea barbiană din După melci: „Vine-un vânt de-aiurea; un vânt teleleu / Şi o-ntoarce-n glumă, cu labele în sus. «Iată cerul, bunul, iată zarea imensă! / Iată perfecţiunea, idealul, Dumnezeu!» // Răgacea mea se zbate (nu poate uita pământul) / Scurmă cu antene, caută, se-agaţă, / Se prinde în van de aer, de marele său gol, / Şi moare într-o seară. / (De foame, de durere) / Moare în tăcere. / (Ignar şi scârbit.) / În plin infinit”. Iar în Păunul, frumuseţea păsării fermecătoare este relaţionată cu estetismul în artă: „Voi una vreţi: povestea cu coada mea în soare, / Cu soarele în coadă-mi, / În Artă, în Absolut. / Eu tac acum şi ascult ridicolul ce creşte / În frunze, ani, pisici; / Mi-ascund pudoarea-n pene, ideile în vânt /…/Şi ca un steag penibil de mare biruinţă, / Întorc spre soare fundul. / Azur, opal, vitraliu, / Coada mea în lumină, prostiei i-e evantaliu”. Finalul acestui poem conceput în stilul lui Ion Barbu din faza parnasiană pare un exerciţiu după model. În manieră barbiană este conceput şi ultimul poem din grupaj pe tema universului carceral, deşi se referă în aparenţă la celula organică: „Membrană cu iris, elan spre mister, / Foame de spaţiu, groază rotundă de timp şi de moarte. / Celulă nebună: viaţă, furtună. / Declin şi eter. // În mijloc nucleul visează şi tace. / E vie. / Şi ştie!” (Celula).

Ion D. Sîrbu apelează, cred, la genul liric pentru a-şi comunica încifrat ideile despre condiţia tragică, a sa şi a umanităţii din acel context istoric. În registrul voit naiv al animismului sau personificării, el conturează scurte alegorii cu substrat moral şi cu uşoare inflexiuni ironice; în Păunul, de pildă, este vizat lichelismul (în enunţ poetic: „Sunt un păun sincer. Nu sunt o lichea”).