Timp de un deceniu, după eliberarea din închisoare, Ion D. Sîrbu trăieşte, în fond, drama intelectualului inadaptabil. Cu tot curajul dovedit în cei şase ani ai privării de libertate, fără nici un compromis moral, scriitorul rămâne marcat de experienţa subumană a confruntării prelungite cu torţionarii şi pare că priveşte cu teamă în jurul său. De obişnuinţa fricii se va mântui cu adevărat abia în anii ’80, când îşi fructifică vocaţia de prozator. Astfel îi mărturiseşte Dorinei Al. George (prietenul său şi camaradul de suferinţă carcerală, Sergiu Al. George, murise între timp) într-o scrisoare din 1986: „eu măcar am fost mântuit de frică: de frica de a-mi fi frică”. Găseşte, totuşi, în sine tăria de a recupera anii lipsă din bagajul creaţiei, concentrându-şi toate forţele spre dramaturgie, genul ale cărui secrete le cunoaşte bine datorită exerciţiului anterior de cronicar dramatic şi a funcţiei din prezent de secretar literar teatral. Era şi genul cel mai confortabil, agreat de autorităţile comuniste pentru funcţia lui educativă „de masă”, în condiţiile în care era uşor controlabil de cenzorii disimulaţi.

În 1972 se insinuează, însă, fisura existenţială, se produce şocul psihologic sau declicul din conştiinţa scriitorului care simte că a venit timpul să părăsească teatrul cu bucuriile lui mărunte. Cu exact un an (şi câteva zile) înainte de pensionarea prematură din motive medicale – diagnosticul fiind „depresiune melancolică” –, I. D. Sîrbu solicită directorului Teatrului Naţional din Craiova, Alexandru Dincă, un fel de an sabatic: concediu de creaţie fără plată pentru un an de zile. Spre a fi convingător, invocă în sprijin proiectele editoriale urgente în care e angrenat: volumele de teatru Trei drame şi Trei comedii, la editura Eminescu; volumele de nuvele şi povestiri Întoarcerea tatălui risipitor şi Povestiri petrilene, la Editura Junimea. Iar la Editura Scrisul Românesc din Craiova trebuia să predea, spre sfârşitul anului, alte două volume de proză: „romanul pentru copii şi părinţi” De ce plânge mama? şi culegerea de „nuvele satirice” Şoarecele B.

Intenţia reală era uşor sugerată la începutul cererii din 12 iulie 1972: „fiind convins că în cursul acestui an, eu îmi voi găsi un angajament în presa literară, iar d-voastră un secretar literar capabil, care va putea să mă înlocuiască în perfecte condiţiuni”. Apoi e afirmată răspicat la punctul doi al cererii: „De când numele meu s-a impus oarecum în dramaturgia naţională, postura mea de secretar literar, la un important teatru, devine contradictorie. Ca secretar literar nu pot pleda decât pro sau contra unor texte, ce-mi vin dinafară. Fiind eu însumi dramaturg, mă văd pus în situaţia fie de a-mi neglija obiectivitatea de critic, fie de a mă neglija în calitatea mea de creator. Am certitudinea că aş putea servi Teatrul Naţional din Craiova, mult mai bine de pe o poziţie neutră (s. I.D.S.). Şi ca critic dramatic, dramaturg sau chiar, ocazional şi competent, conferenţiar de teatrologie”.

Cererea – reprodusă în volumul Jertfe – este simptomatică pentru starea psihică şi spirituală a dramaturgului cincantenar, convins că trebuie să-şi regândească destinul literar, cum subliniază la punctul trei al solicitării: „Sunt la vârsta la care nu mă mai gândesc din ce voi trăi mâine – ci prin ce voi supravieţui după moarte”. Şi pentru a deveni mai convingător, apelează la formulele stereotipe ale epocii, exprimându-şi „adeziunea” faţă de Partid şi de Stat: „Nu pot să închei această – pentru mine istorică – cerere, fără a nu-mi exprima recunoştinţa şi devotamentul faţă de organele de Partid şi de Stat cu care am lucrat în aceşti opt ani. Când am venit la Craiova, eram străin şi necunoscut. Mă simţeam în exil. Dar am fost primit cu căldură, mi s-au deschis nu numai uşile dar uneori şi inimile. Tov. Băbălău, Gigea, Cetăţeanu, Firan, Turcu etc. nu m-au considerat niciodată un funcţionar inferior, ci ca un om de cultură ce trebuie înţeles şi ajutat”. Cu masca pe faţă, ascunzându-şi dorinţa de a evada din „Isarlâkul” adoptiv, solicitantul accentuează în continuare că nu vrea să fugă din Craiova: „Am o casă, o familie, un climat. Rămân să funcţionez ca scriitor în şi al acestui oraş”. Bineînţeles că justificările cusute cu aţă albă nu înşală vigilenţa autorităţilor şi „concediul de creaţie” rămâne în stadiul de utopie.

Într-o altă scrisoare inclusă în capitolul de corespondenţă al culegerii Jertfe, adresată lui Dumitru Velea, I. D. Sîrbu afirmă, paradoxal, că nu a fost cenzurat niciodată: „Dar eu am avut noroc, mie nu mi s-a cenzurat nici un rând, niciodată”. Desigur că bravează şi se referă în principal la piesele de teatru, în care prin autocenzură, cunoscând regula jocului din interior, a ştiut să evite capcanele „misticei cenzuri” (cum o denumeşte ironic) de la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste. Şi se contrazice vădit, pentru că în aceeaşi scrisoare din 4 nov. 1986 se îndoieşte de apariţia antumă a romanului aproape terminat, Lupul şi Catedrala: „Mai am câteva zile şi termin un roman. Cantitativ mare: 500 pagini. Calitativ, nu ştiu; şi cred că nici nu voi şti vreodată, presimt că este ori o capodoperă neavenită, o ‹spovedanie a unor învinşi›, ori un op ce va fi comentat abia după moartea mea”. Îndoiala apare accentuată în scrisoarea din 27 dec. 1986 adresată Dorinei Al. George: „Am predat romanul meu Lupul şi Catedrala (490 pg.) la editură, nu ştiu dacă e o idioţenie sau o capodoperă, nu ştiu dacă va fi primit sau condamnat la sertar silnic pe viaţă, nu are importanţă, am deja trei cărţi grele pentru post-mortem…”. Semnificativ fapt, Ion D. Sîrbu se gândea la destinul postum al operei sale încă din 1978 (scrisoare către Jeana Morărescu): „Sunt un scriitor modest, 75% din scrisul (şi spiritul) meu încă nu e cunoscut. Dar va fi. După moartea mea”.

După ce Lupul şi Catedrala, depus la editură în 1986, este respins la cenzură, i se îngăduie prozatorului să-l înlocuiască în planul editorial pe 1988, cu „un roman mai cuminte, despre un urs şi un măgar”, Dansul ursului, care se intitula în manuscris Dansul ursului Buru. Cenzurat şi el, deşi era un roman „pentru copii şi bunici”, apare „cu un text ce s-a păstrat aproape intact”. Despre sensurile ascunse ale romanului cu trimitere biografică, o avertizează pe aceeaşi Dorina Al. George în 10 septembrie 1988: „ – dacă vrei să citeşti printre şi dincolo de rânduri, s-ar putea ca această povestire simbolică să te amuze şi să-ţi spună ceva. Ursul aş fi eu când eram tânăr – iar măgarul aş fi tot eu azi, când mă pregătesc pentru ultimul drum spre codrii strămoşilor mei”. Încărcătura simbolică a acestui roman aparent lejer este subliniată, de altfel, în dedicaţiile către familie: „această metaforă simbolică despre copilărie, libertate, puşcărie şi moarte” (pentru Irina Sârbu); „acest volum de povestiri simbolice, în care Ursul e un naiv sentimental, iar măgarul, un filosof ce seamănă foarte mult cu unchiul Gary” (Dorel-Ştefan Crăciun); „Acolo s-a născut ideea acestui roman, în care Ursul ar fi autorul în tinereţe, iar măgarul este cel care iscăleşte acum…” (Monica Crăciun). Sub atari auspicii, cred că Dansul ursului reprezintă un exerciţiu stilistic şi ludic pe marginea romanelor grave destinate postumităţii.