Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Alt roman epistolar (I)

        de Nicolae Oprea

O substanţială culegere de scrisori inedite ale lui Ion D. Sîrbu a trecut aproape neobservată în opinia critică: Iarna bolnavă de cancer (Ed. Curtea Veche, 1998). Îngrijitorul şi comentatorul ediţiei, Cornel Ungureanu – mare scotocitor prin arhivele provinciei bănăţene - pune între ghilimele în subtitlu sintagma aleasă de mine ca titlu în acest episod (Un „roman epistolar” gândit de…) tocmai spre a-l deosebi de celălalt roman prin corespondenţă al cerchiştilor întemeietori, publicat cu două decenii în urmă, în 1978: I. Negoiţescu – Radu Stanca, Un roman epistolar (alcătuit, după toate indiciile, de Negoiţescu însuşi cu acordul doamnei Dorina Stanca). Din nefericire, romanul proiectat de Cornel Ungureanu este unul monologic, întrucât lipsesc, din diverse cauze, scrisorile destinatarilor: Deliu Petroiu, Mina şi Ion Maxim, Delia (după moartea soţului, Ovidiu Cotruş). Dialogul subînţeles se conturează vag, totuşi, prin revenirile lui Sîrbu din epistolele aranjate cronologic.

Dintre cele trei secţiuni ale Iernii…, corespunzând prietenilor adresanţi timişoreni, cea mai revelatoare – deopotrivă, ca document afectiv şi istorico-biografic – se constituie din corpusul scrisorilor către „valetul” cerchist Deliu Petroiu, grupate sub titlul inspirat Decolare întreruptă. Secţiunea cuprinde scrisori din perioada 1944-1988, dar dialogul epistolar este cu adevărat susţinut doar în anii tulburi de după război, până în 1955, când I. D. Sîrbu evadează spre Bucureşti, pentru a deveni redactor la Revista de Pedagogie, datorită intervenţiei lui Blaga. Despre scrisorile lui Petroiu, editorul emite ipoteza că au fost confiscate de Securitate, dar nu explică nicicum de ce multe din scrisorile lui Sîrbu s-au păstrat fragmentar, fiind nevoit să le denumeasc㠄Pagini disparate” sau „Finaluri” şi să le dateze aproximativ. Probabil că nici ex-profesorul său de Istoria Artelor de la Filologia timişoreană n-a vrut să-i dea vreo explicaţie, atunci când îi oferă generos pachetul de scrisori (renunţând astfel să le mai folosească în ultima sa carte evocatoare, Cartea prietenilor mei).

Faptul mi se pare cu atât mai inexplicabil, cu cât Deliu Petroiu păstrează intactă cea mai temerară şi, implicit, periculoasă scrisoare a lui Sîrbu, datând din 5 martie 1947. Pornind de la convingerea, ciudată, că are ocazia să nu se mai teamă de „eventuala suspiciune pe care rândurile mele le-ar putea trezi în conştiinţa poliţienească a vreunui cenzor hiperzelos”, acesta îi propune amicului său să evadeze, împreună cu „Nego Ramon şi Nic. Balotă”, din România concentraţionară, unde „noi nu avem nici o fărâmă de speranţă în ceea ce priveşte garantarea cerului de care avem nevoie pentru a respira, a simţi şi a gândi”. Fără nici o reţinere, I. D. Sîrbu îi expune, punctual, hotărârile definitive ale grupului în care timişoreanul a fost cooptat la propunerea sa, decizii luate „sub jurământ moral de a le păstra secret şi de a le duce la îndeplinire”. De la punctul întâi (pe care l-am citat în altă parte) se stabilesc condiţiile evadării „în Apus”: de Paşti, dacă nu vor interveni schimbări radicale în ţară. Apoi, planul este expus în cele mai mici amănunte: spre a ajunge în Italia, vor trece graniţa româno-maghiară, mituind un grănicer. Cu toate riscurile, se mizează pe: „inteligenţa şi spiritul nostru de adaptare”, „noroc”, „bani” (puşi la dispoziţie de Negoiţescu, Balotă, Sîrbu) şi „eventual pe relaţiile tale din Nădlac-Cenad”. Plecarea clandestină este fixat㠄irevocabil” în vacanţa de Paşti, când nu se va observa lipsa lor din Cluj. Pentru a traversa Ungaria şi Austria aveau nevoie de „valută forte şi aur suficient”, dar Nego şi Balotă dispuneau „de aceste stocuri”. Sîrbu pune la dispoziţie „forţa, voinţa şi experienţa mea militar㠖 precum şi poligloţia mea”. Riscurile sunt asumate cu convingerea că vor reuşi: „Dacă plecăm cu orice preţ, noi trebuie să ajungem. Avem destule informaţii şi relaţii şi putem spera că, deşi la graniţă măsurile sunt severe, o tentativă inteligentă şi curajoasă are oricând şanse de reuşită”. În fine, Sîrbu îşi avertizează prietenul asupra consemnului („discreţie şi curaj”), asigurându-l încă o dată de seriozitatea opţiunii şi a planului concret ca atare: „Ceea ce îţi scriu e fapt, nu e fantasmagorie de-a mea”.

Scrisoarea se încheie pe un ton pesimist şi ultimativ: „Eu am contat pe tine. Asta nu înseamnă că tu nu ai libertatea de a delibera. Pentru noi, însă, cred eu, e singura şansă pe care o mai avem de a ne salva viaţa şi sensul. Dacă, din anumite motive, vom rata acest plan, ultima şansă de a parveni la libertate va fi exclusă şi nimicită pentru totdeauna”. Planul – utopic în fond, în condiţiile instaurării agresive a comunismului sub chipul terorii sovietice – a eşuat din pricini obscure (poate şi din cauza refuzului lui Petroiu). Autocenzurându-se, I. D. Sîrbu nu mai revine asupra proiectului de evadare. Doar într-o scrisoare din iunie 1947 strecoară afirmaţia „La vară plecăm cu orice preţ” şi, ceva mai târziu, probabil în 1949 (scrisoare nedatată): „Într-o zi tot vom pleca: ţara asta ne ucide, climatul acesta ne sufocă”.

Oricum, cerchiştii din Cluj se înscriseseră între timp în partidul comunist (cu excepţia lui Balotă), amăgiţi de promisiunea acordării fondurilor pentru a edita un hebdomadar, probabil Euphorion-ul proiectat: „Băieţii s-au înscris la comunişti. Nego adică, Regman şi Doinaş. Li s-a promis o revistă săptămânală, fonduri etc.”. Sîrbu însuşi – sfătuindu-l pe D. Petroiu să se înscrie „în celul㔠– ezită între dezicerea de comunism ca vechi ilegalist şi obligatoria implicare impusă de funcţia universitară: „Eu însumi a trebuit să mă înscriu la social-democraţi şi să iscălesc nişte manifeste însorite. Am făcut-o scârbit, revoltat, dar am făcut-o”. Sunt acestea declaraţii inedite, care explică întrucâtva criza prin care trece („insomnii, frică, mania persecuţiei”) şi bolile psihice urmate de internări. „Neurastenie depresivă. Acesta-i diagnosticul sub care zac de trei zile la clinica balneologică. De fapt, trebuia să mă internez la neurologie” – scrie în mai 1949. Dilema opţiunii politice reapare consemnată în epistola din 24 septembrie 1947: „Crize de conştiinţă: ce e de făcut? Mă înscriu, nu mă înscriu? Rămân pur sau fac în faţa pecereului o penitenţă ca la Canossa? Toate problemele lumii se rezumă la dubiul acesta pe care îl încerc”. Deşi cu câteva luni mai înainte confirmase epistolar înscrierea în partid: „Dragul meu, sunt membru de celulă de 4 săptămâni. Ieri am defilat între Blaga şi D. D. Roşca în faţa lui Vasile Luca şi P. Groza: cu pumnul ridicat în ritm de lozinci”.

Despre proiectele literare şi re-activarea Cercului Literar mutat de la Sibiu la Cluj, rare sunt referinţele epistolare. Abia în 8 iunie 1947, Sîrbu scrie că a terminat „capodopera vieţii mele”, Căţelul. E vorba de comedia care devine un act de acuzare în timpul condamnării la închisoare şi va fi publicată mult mai târziu (rescrisă) sub titlul Sâmbăta amăgirilor. Şi despre Cercul Literar, în 4 aprilie 1951: „În 15 IV se deschide congresul Cercului. Stanca citeşte piesa Căbulea, eu fac raport de activitate, Nego – poezii, Blaga etc”. Mai dese sunt notaţiile despre evoluţia iubirii cu viitoarea soţie - pe fondul erotismului exacerbat prin iubiri pasagere – Maria Ardeleanu: „Gigi are o perfectă receptivitate indiferentă: sub formă de uvertură la acuplare, e în stare să mă asculte cu cel mai duios aer din lume”; „Gigi mai tandrㅔ; „Pe Gigi am părăsit-o imediat după Crăciun” etc. Nu lipsesc notele anecdotice cu iz picant despre prietenii cerchişti (I. Negoiţescu, Ilie Oana, Dan Arthur ş.a.), concepute în registru ironic.

Dar cu totul surprinzător este portretul caricatural al profesorului său Liviu Rusu, conturat cu peniţă ascuţită în epistola din 30 august 1948, expediată de la Petrila: „Amestec de pedanterie, de infantilism şi de ambiţii academice, sportiv ambalate într-o foarte camaraderească comportare. Acest om are acel meschin ‹tragic al amănuntelor› (o veche definiţie a mea) plasat într-o voinţă de un indeterminism comic. Buridanism universitar, i-aş spune, dacă adjectivul universitar nu ar suferi de toate cariile unei inteligenţe mărginite la emoţiile unui copil pus în faţa unor probleme mature. Bibliotecă şi autori alteraţi de cotidianismul unui spirit de grădinar grijuliu şi bulgar…” etc. (E drept, că ucenicul revine cu regrete în septembrie acelaşi an: „Îmi pare rău de cele spuse acolo de Liviu Rusu”). Este una dintre scrisorile în care I. D. Sîrbu îşi exersează aievea stilul corosiv şi pamfletar, care culminează în epistola din 28 decembrie 1949, prilejuită de recrutarea lui Petroiu, concepută ca pamflet politic de la un capăt la altul, dar cu sensul răsturnat, în formula palinodiei: „Azi – tu ştii mai bine ca mine – armata nu mai este în mâna unei clici exploatatoare, dornică de sânge. Azi armata apără, cu sacrificiul sângelui său, prin nivelul său înalt ideologic, pacea. Armata este un instrument al păcii. Te invidiez pentru norocul pe care l-ai avut de a putea să faci parte dintr-o instituţie cu scopuri atât de mari. Mă deplâng pe mine care am fost târât într-un război împotriva voinţei mele şi a poporului, un război care nu a avut ca scop pacea, ci imperialismul fascist. Cu tine aşa ceva nu se va putea întâmpla. La spatele vostru stau milioanele de oameni ai muncii care url㠋pace›, stă Uniunea Sovietică, stă China eliberată”. ş.a.m.d.

© 2007 Revista Ramuri