Registrul epistolar din Iarna bolnavă de cancer este, mai tot timpul, condiţionat de starea psihică (sau bachică!) a epistolierului, care nu se sfieşte să mistifice uneori datele consemnate, împinse către frontiera imaginaţiei. Sub umbrela ficţiunii, la modul narcisist al contemplării în oglindă sau al iluziei compensatoare, e de pus, de pildă, consemnarea finalizării doctoratului şi definitivării prozei Umbra (rămasă, de fapt, în faza de proiect): „Citim mult. Ne-am hotărât să ne lucrăm teza de doctorat până la toamna viitoare (…) Eu am scris un op nou, Umbra, care, sunt sigur, va fi o mare umbră a literaturii române”. O informaţie exactă se referă, însă, la ajutorul dat amicului Petroiu spre a se înscrie la doctorat pentru a scăpa de armată. „Eşti (tot graţie mie) bursier al statului Român pe anul şcolar în curs. Azi am aflat rezultatul. Cererea am făcut-o fără ca tu să ştii şi fără ca eu însumi să sper prea mult (eu, anul trecut, ca student la doctorat, nu am primit bursă)” – îi scrie în 1947 (probabil).

Deliu Petroiu, cum subliniază şi Cornel Ungureanu, nu a încheiat niciodată doctoratul. Şi, după toate indiciile, nici Ion D. Sîrbu nu a finalizat Funcţia epistemologică a metaforei, aşa că cercetătorii care mai cred că există (a existat) în vreo arhivă manuscrisul tezei ar fi cazul să nu-şi mai facă iluzii. Interesant este, în acelaşi sens, faptul că tânărul Sîrbu era conştient, încă din 1952, de posibilitatea nefastă a literaturii de sertar, după cum îşi îndeamnă prietenul: „Îţi laud voinţa – şi ulcerul stomacal – şi mă bucur că spiritul tău («Prometeu eliberat») va găsi acum drumul care duce spre creaţia de sertar, cea mai nobilă dintre chemările înalte ale astei vremi”. Ultima referire la teza neterminată se află în scrisoarea către Ion Maxim din 15 februarie 1974, în cadrul unei amintiri despre Blaga care-i dictează, la cerere, un motto adecvat temei doctorale din Goethe.

Din cele câteva scrisori către Mina şi Ion Maxim, grupate de editor sub titlul Arca, străbate aceeaşi nevoie de comunicare confesivă („mi-e dor de un suflet confesor”), dar şi convingerea că epistolarul e parte integrantă din jurnalul intim pe care îl scrie pentru posteritate. Îi mărturiseşte prietenului despre sutele de epistole (poate că exagerând) trimise fostei iubite timişorene: „...la Baba Dorn am 250 de scrisori (1940-1945) (1968-1975), scrisori libere, nu de amor şi nici de mister, cred că nişte pagini de jurnal scrise în clipe de tensiune cerebrală”. Şi îi cere să intervină pe lângă Dorli Blaga pentru recuperarea celor cinci scrisori către magistru, „fiecare de 15-20 pagini”.

Amar ironică este amintirea din 1979 despre „celula” comunistă în care activează în 1941, provocându-i trimiterea pe front: „ Pe atunci activam, cu umor şi fantezie, într-o ilegală celulă de partid, şef îmi era marele burghez Radu Stoichiţă şi tovarăşi de idei îi număram pe Gabriel Suciu, Petre Lepedean şi alţii foarte puţini pe care i-am uitat…Sunt chemat la regiment şi mi se comunică ritos că decretul meu de sublocotenent în rezervă (absolvisem şcoala la Craiova) mi s-a retras; redeveneam sergent…”. Şi, mai încolo, un calcul mai puţin fantezist al timpului petrecut pe frontul anti-sovietic: „Eu, deşi în 1940 Antonescu dăduse un decret prin care studenţii, grade inferioare, erau scutiţi de armată şi front, am fost concentrat şi am făcut timp de trei ani de zile (1753 de zile, conform livretului) front în linia I-a (Odessa, Crimeea, Stalingrad, Iaşi)”.

Sentimentul adânc al însingurării devine mai pregnant în scrisorile către Delia Cotruş din ultima parte a vieţii (şi a cărţii), adunate sub titlul inspirat Iarna, agonia şi moartea. Tonul dintr-o epistolă din 1983 coincide cu atitudinea naratorului din Adio, Europa!: „Încolo bine. Trăiesc într-o singurătate de schivnic, aici în Craiova; parcă aş fi în Afganistan, nu am reuşit să-mi fac nici un prieten: nimeni nu-mi deschide uşa: se pare că, pentru formula de prudenţă a oltenilor, modul meu de a fi considerat – aici suntem încă sub stăpânire turcească, fanariotă, poveştile cu Independenţa şi Unirea sunt pură literatură, zapcii, beglerbeii, capuchehaii, doctori-docenţi, ei ne sunt vajnici stăpâni – e deci considerat stupid, periculos şi riscant”. Revine, în acelaşi registru patetic, cu un an înaintea morţii anunţate de cancer: „Trăiesc ca un marginal marginalizat, nu mai ştiu precis ce gânduri şi intenţii a avut bunul Dumnezeu oferindu-mi viaţa ce am avut-o, la ora asta îmi dau seama că nu trăiesc la capătul Europei, ci la sfârşitul ei, nu sunt un atlet al lucidităţii, ci un ratat al ei. Un fost filosof al fostei filosofii, un fost literat al fostei literaturi, un fost creştin al fostei credinţe…” (10 oct. 1988).

În 1988, pândit de boală şi moarte, Ion D. Sîrbu îşi încheia proiectele mari, inclusiv Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, (promiţându-i o mostră de lectură Deliei Cotruş). Nu mai are puterea să-şi scrie memoriile, deşi cu cinci luni înaintea dispariţiei încă tatonează proiectul: „nu mai pot amâna să-mi scriu dureroasele, penibilele, sublim-umilitoarele-mi memorii”. Găseşte şi metafora ilustrativă a generaţiei sale sacrificate: „iarna totală şi totalitară – mi se pare a fi metafora destinului bietei noastre generaţii”. Iarna asta e bolnavă de cancer – enunţă testamentar în toamna lui ’88; fără a-şi pierde însă convingerea în revanşa postumă: „Romanul meu s-a împiedicat, nu-i nimic, nu putem scrie carte după carte, suntem obligaţi să scriem o operă”.

Gândit sferic de Cornel Ungureanu, al doilea roman epistolar din climatul Cercului Literar de la Sibiu se încheie cu un schimb de scrisori dintre Deliu Petroiu şi Radu Stanca (Vieţile paralele la sfârşitul anilor ’40), în care ultimul explică atitudinea intransigentă faţă de înscrierea celor „trei năsdrăvani cerchişti” în partidul comunist, renunţând la „tot ce a constituit corpul doctrinar al Cercului” în schimbul promisiunii unei reviste (Euphorion-ul proiectat) . Într-o scrisoare nedatată (probabil din 1947), Radu Stancu pune accentul pe utopie: „Obstrucţia mea faţă de planurile celor de la Cluj a fost strict personală. N-am vrut deloc să angajez cercul pe linia mea. Mi-am exprimat doar regretul că băieţii s-au «înscris». N-am avut intenţia să minez revista proiectată. M-am mărginit numai să refuz să colaborez la ea. Şi, evident, să-mi exprim neîncrederea că după ce – în mod prostesc – s-au lăsat descoperiţi, «băieţii» vor putea să-i dea acestei reviste, cu atâtea culise, în spatele ei, o direcţie cerchistă, de un pronunţat caracter neconform acestor culise”. Scepticul Stanca încheie premonitoriu: „Falimentul «lumii noi» mi se pare atât de evident, încât nu regimuri care, prin faptul că încă nu au fost înhumate, mă vor face să iau drept vii nişte cadavre”.