Un studiu temeinic, armat teoretic, despre Cercul literar de la Sibiu (acesta fiind subtitlul) publică cercetătoarea ieşeană Gabriela Gavril în 2003: De la «Manifest» la «Adio, Europa!». Lucrarea are la origine, după toate indiciile, o teză de doctorat (cu referenţi precum Nicolae Manolescu şi Liviu Leonte) şi propune o dezinhibată re-citire (cu expresia fundamentată de Matei Călinescu) „a operelor autorilor Cercului Literar de la Sibiu”, spre a contura un portret de grup pe temeiul „dialogului: cu operele «cerchiste», cu autorii citiţi de membrii Cercului Literar, cu biografi şi exegeţi, cu metode şi teorii”. Evitând perspectiva fenomenologică şi cronologică a exegeţilor anteriori – Ovid S. Crohmălniceanu şi Klaus Heitmann, Petru Poantă -, Gabriela Gavril realizează selectiv şase micro-monografii ale exponenţilor Cercului Literar, sub titluri sugestiv-definitorii: Radu Stanca (Spectacolul interior), Ion Negoiţescu (Provocările lui…), Ştefan Aug. Doinaş (Măştile lui Proteu), Nicolae Balotă (Călătorii prin biblioteca-labirint), Cornel Regman (Spirit polemic şi manierism) şi Ion D. Sîrbu (Cazul Gary). Într-un capitol cu rol de apendice, „Cerc” secund, mai sunt trataţi, superficial şi rezumativ: Ioanichie Olteanu (baladistul meteoric), Ovidiu Cotruş (principiile criticii), Eta Boeriu (tălmăcire şi poezie) şi Eugen Todoran (monografistul). Cel mai nedreptăţit în urma privirii din avion a exegetei este I. Olteanu, expediat într-o pagină şi ceva rânduri, deşi contribuie cu note proprii la resurecţia baladescului în cadrul trioului de baladişti (cu Stanca şi Doinaş), căruia i se alătură Ov. Cotruş (sub pseudonimul Ovidiu Sabin). Antologia recentă, alcătuită cu pasiune şi profesionalism de Ioan Milea, Turnul şi alte poeme (Eikon, 2012) evidenţiază aportul substanţial al baladistului ignorat, convertit în traducător. Tabloul este, evident, incomplet, fiindcă lipsesc, fără nici o justificare, Wolf Aichelburg (alias Toma Ralet), Deliu Petroiu, Radu Enescu, Ovidiu Drimba sau profesorul Henri Jackuier (prezent în toate numerele Revistei Cercului literar).

În tabloul principal al grupului cerchist (excluzând „secundarii”) ponderea cea mare revine lui Ştefan Aug. Doinaş, urmat de Ion D. Sîrbu. Numai că opera celui din urmă este abordată din unghiul ideii fixe a „mitificării” şi, drept consecinţă, toate eforturile exegetei sunt concentrate pe distrugerea mitului Gary. Convinsă fiind că „orice încercare de a justifica propria lectură este însoţită de pornirea (conştientizată sau nu) de a demonstra caducitatea celor anterioare”, Gabriela Gavril aruncă săgeţi otrăvite în stânga şi în dreapta. Avansează şi o clasificare maniheistă a „comentatorilor” operei lui Sîrbu. Din prima categorie fac parte cei care „citesc cvasi-literal «victimologia» lui I. D. Sîrbu”, recurgând la „o lectură strict biografistă şi conţinutistă”. Comentatorii din a doua categorie „contestă suprapunerea între eul implicat în operă şi eul jurnalului, dar continuă să-l identifice pe acesta din urmă cu autorul real”. Iar „cei din urmă recunosc caracterul convenţional al pactului autobiografic şi recurg la o comparaţie între documente, mărturii, jurnal, căutând să corecteze imaginea narcisistă a autorului”.

Consolidându-şi acţiunea hermeneutică - voit provocatoare prin atitudinea polemică - pe teorii asimilate din diverse surse (Paul Ricoeur, Philippe Lejeune, Umberto Eco, Jankélévitch, Sorin Alexandrescu ş.m.a.), autoarea „portretului” acuză, în mod repetat, deficienţele „lecturii tematist-ideologice” şi „precaritatea teoretică” a exegezelor anterioare, conducând spre „o imagine hiperbolică a autorului” şi „tendinţa de a canoniza opera cercetată”. De pe asemenea postament aprioric înălţat, sunt analizate sumar primele proze ale lui I. D. Sîrbu pentru a le fixa sub semnul moralismului: „Subsumându-şi frecvent antiteza, parabola reprezintă pentru moralistul I. D. Sîrbu modalitatea de a propune o umanitate exemplară, normativă. Scriitorul îşi rezervă rolul de Învăţător…” Satira şi limitele ei constituie perspectiva din care sunt comentate câteva povestiri din Şoarecele B…În Jurnal se remarcă analitic micro-eseurile care „au nuclee narative, autorul căutând (…) situaţia semnificativă ce poate revela, în cazul său, un proces de corupere a valorilor, ce transpare – la modul orwellian – în limbaj”. Dramaturgia lui Sîrbu este aproape ignorată, întrucât „rămâne în zona eticului” prin pedagogia implicită (dacă nu explicită în teorie). Conform aceleiaşi convingeri că I.D.Sîrbu îşi reduce mijloacele epice la satiră (fără ironie!) este comentată utopia negativă din Adio, Europa! Remarcabilă este aici analiza limbajului din opera postumă, considerat cel mai important „personaj” al romanului, „surprins în evoluţia sa cameleonică”. Din motive obscure, exegeta trece cu vederea celelalte două romane semnificative ale lui Sîrbu, unul antum şi altul postum (Dansul ursului, Lupul şi Catedrala), deşi promitea o „dezvoltarea aproape monografică a capitolelor”. Cum se vede, „aproapele” este cam departe.

Dincolo de idiosincraziile manifeste şi erorile, bănuiesc, tipografice (de genul: „curentul sămănătorist se afirmă la începutul secolului al XIX-lea”), studiul dezinvolt al Gabrielei Gavril trezeşte interesul printr-o re-lectură revigorantă a operei lui Ion D. Sîrbu. Opiniile tranşante din De la «Manifest» la «Adio, Europa!» sunt, în genere, susţinute de osatura teoretică. Aş cita doar una dintre concluziile lucrării academice mascate sub titlul Epilog. Decelând „fondul comun” al operelor create de cerchiştii din nucleul grupării, se distinge, astfel, contaminarea dintre epic şi dramatic la Sîrbu, în spiritul teoriei lui Radu Stanca: „Bufoneria cultivată de I. D. Sîrbu, plăcerea sa pentru înscenare, travestirea datelor particulare, propensiunea către parabolă dezvăluie, în fond, o altă faţă a euphorionismului teoretizat de Ion Negoiţescu şi Radu Stanca. Dacă în baladă situaţia poetică media lirismul, în jurnalul lui I. D. Sîrbu, rolul acesta îl capătă vocile fictive, anecdotele, aforismele, citatele preluate, inventate, construind un spectacol al eu-lui, autentic şi livresc totodată”.