Apar încă „studii” ocazionale semnate de diverşi amatori copleşiţi de admiraţie postumă în care se susţine, sus şi tare, că Ion D. Sîrbu şi-ar fi dat doctoratul în 1947 cu teza Funcţia epistemologică a metaforei. Deşi în monografia mea din 1999 (publicată în 2000) demonstram că scriitorul confiscat în tinereţe de „obsesia filosofică” a metaforei nu şi-a finalizat niciodată lucrarea (ca şi prietenul său boem Deliu Petroiu). Mă simt dator să revin la mărturisirea retrospectivă din Scrisoare pentru o seară cu ploi clujene, adresată în 1985 lui Ion Vartic, veritabil C.V. comprimat şi haşurat melancolic: „În 1947, Blaga – revoltat că acordă titlul de doctor la comandă (…) a hotărât să îmi prezint, aşa cum este, teza mea: nu era scrisă (s.N.O.), am prezentat lista volumelor citite – precum şi lista celor ce vor urma să le citesc. Metafora (abia prin anii ’60 ea devine o teză de bază a structuraliştilor) mi se prezenta ca o pădure virgină imensă. Plus Amazoanele peste care nimeni nu a trecut înot. Blaga a depus un raport (fiind absolvent şi al Seminarului Pedagogic Universitar, cu 9,95) să fiu admis ca doctor cu teza mea…despre el şi C. G. Jung. (n. N.O.: se referă la lucrarea de licenţă). S-a aprobat. Decan ajunsese Pârvu. Dar, din mândrie, nu m-am dus să finalizez formele de doctorat; eram stupid de mândru pe atunci, nu voiam un titlu «pe puncte»” (Cf. Scrisori către bunul Dumnezeu, ed. 1996, p.160). Confuzia este întreţinută şi de Dovada din 1950 reprodusă de pasionatul arhivar Dumitru Velea în culegerile postume din publicistica lui Sîrbu editate prin Fundaţia sa: „… licenţiat în Filosofie, a fost înscris la doctorat şi anume în anul I în 1944 /1945 şi în anul II 1945/1946”. De observat că apare înscris la doctorat încă din ultimul an de facultate, întrucât şi-a susţinut licenţa în 30 martie 1945.

În pofida pregătirii temeinice - probată mai cu seamă în publicistica vremii – cariera universitară a lui I. D. Sîrbu, cum se ştie, a fost curmată brusc în decembrie 1949, când este demis, fără explicaţii, din postul de asistent de la Universitatea din Cluj, împreună cu profesorii săi (şi) din etapa sibiană: Lucian Blaga, Liviu Rusu, D. D. Roşca. În paralel, cumulase şi funcţia de conferenţiar la Institutul de Arte Plastice „Ion Andreescu” timp de nouă luni, între 1 februarie şi 31 octombrie 1949 (V. copia adeverinţei anexate de D. Velea la volumul Râs-cu-plânsul nostru valah). Era, probabil – cum îi plăcea să spună mai târziu în triste amintiri de jurnalist fără jurnal -, cel mai tânăr conferenţiar universitar din ţară: avea doar 30 de ani. Va fi marcat tot timpul vieţii de „epurarea” universitară, îndeosebi după condamnarea politică la închisoare care face imposibilă revenirea în învăţământul superior. Dar revanşa din postumitate se întâmplă şi în sfera academică, prin mulţimea de doctorate despre destinul său de scriitor cu operă de sertar.

Primul val exegetic se înregistrează în intervalul 1999-2006, când apare o serie compactă de studii doctorale semnate de critici literari provenind din ultimele generaţii ale contemporaneităţii (optzecişti, nouăzecişti): subsemnatul, Daniel Cristea-Enache, Antonio Patraş ş.a. A urmat un fel de acalmie exegetică firească după orice revelaţie asupra unei opere postume, răstimp pare că necesar pentru aflarea altor resurse hermeneutice sau grile de lectură. Începutul deceniului al doilea al mileniului III aş spune că reprezintă – observând fenomenul din interior – momentul relansării lecturilor valorizatoare ale operei postume (dar şi antume) a scriitorului marginalizat sub comunism. Noua ofensivă academică este inaugurată prin descoperirea unei teme mai puţin explorate: existenţa şi opera scriitorului în cifru secret, înregistrată în arhivele Securităţii. Astfel apar primele două studii care urmăresc, pas cu pas, destinul lui I. D. Sîrbu reflectat în documentele C.N.S.A.S. Prima cercetare meticuloasă şi fin analitică îi aparţine profesorului-publicist petrilean Mihai Barbu: Scriitorul subteran. Studiu de caz: Ion D. Sîrbu, teză susţinută la Universitatea din Cluj sub coordonarea ştiinţifică a lui Ion Vartic. A fost publicată cu titlul schimbat: Memoriile lui Ion D. Sîrbu. O reconstituire (despre care am scris altădată). Cealaltă lucrare, apărută în acelaşi an, Zidul de sticlă. Ion D. Sîrbu în arhivele Securităţii, a fost elaborată de Clara Mareş (şi merită o discuţie aparte).

Remarcabile sunt şi alte două teze în a căror comisie de susţinere am fost implicat, care n-au apărut deocamdată editorial: Ion D. Sîrbu – utopia neagră de Mihaela Nicolae (2010, conducător ştiinţific: Ion Bogdan Lefter) şi Manifestări ale teatralităţii în scrierile lui Ion D. Sîrbu de Eugen Radu Wohl (2012, coordonatori: Ion Vartic şi Mihai Măniuţiu). Într-o abordare pluridisciplinară mărturisită, doctoranda bucureşteană alege drept „cheie de lectură” utopia neagră (redenumire pe cont propriu a distopiei sau utopiei negative), care îi permite analiza operei lui Ion D. Sârbu într-o direcţie ne-epuizată de exegeţii dinaintea sa. Ea reface, într-o secţiune aparte, „portretele genopolitane” ale personajelor din Adio, Europa!, ilustrative pentru cetatea distopică imaginată de romancier, dar mai substanţiale sunt capitolele despre Limbajul utopiei şi Forme şi structuri ale utopiei, unde autoarea pune în funcţiune tot instrumentarul de stilistică, naratologie, politologie şi sociologie din dotare spre a demonstra valoarea intrinsecă a operei studiate. Cu dublă pregătire de teatrolog şi critic literar, Eugen Radu Wohl, în schimb, abordează opera lui Sîrbu din perspectiva originală a teatralităţii şi a performativităţii. Distingând complementara relaţie dintre cele două concepte din sfera artelor spectacolului, el îşi fundamentează lucrarea pe prezenţa autorului în centrul creaţiei sale, întrucât „creatorul-performer devine parte componentă a operei, centrul ei de greutate, nucleul în jurul căruia se coagulează opera”. În Teatralitatea biografiei, se urmăreşte, astfel, dimensiunea teatralităţii exprimată prin predispoziţia lui Sîrbu spre mistificarea şi teatralizarea datelor autobiografice, reliefând măştile acestuia, de la natura sa histrionică, recunoscută de majoritatea exegeţilor, ce culminează cu rolul de teatru absurd interpretat pe „scena” Securităţii. Capitolele de rezistenţă ale tezei se referă la teatralitatea prozei antume şi a romanelor postume, remarcând în primele scrieri abilitatea prozatorului de a surprinde ritualul cotidian din „teatrul Lumii” şi văzând în postume „expresia cea mai pură a teatralităţii”.

Aş mai aminti două teze despre care am aflat întâmplător, nefiind editate: Ion D. Sîrbu. Anatomia lucidităţii de Marinela Mihaela Pistol (Bal), din 2012, susţinută la Universitatea din Alba Iulia sub îndrumarea lui Mircea Braga; şi Însemnele distopiei în proza românească din anii ’80 de Cristiana Bucur, din 2013, de la Universitatea din Sibiu. Şi câte vor mai fi neştiute. Dintre lucrările doctorale consacrate Cercului Literar, în care Ion D. Sîrbu este parte integrantă, excelente sunt (o spun ca membru al comisiei de evaluare) „Cercul Literar de la Sibiu/Cluj”. Deschidere spre europeism şi universalitate (2009, condusă ştiinţific de acelaşi Ion Vartic, la Universitatea din Cluj, deja editată) şi Familia Regman – o familie de cărturari ardeleni de Florina Moldovan-Lircă (2013, coordonată de Al. Cistelecan la Universitatea din Târgu Mureş). Simt nevoia să-l adaug aici pe regretatul Petru Poantă – trecut în această toamnă în lumea umbrelor -, care, înscris odată cu mine la doctorat sub îndrumarea generosului profesor V. Fanache, renunţă motivat la disciplina academică, dar va scrie o carte fundamentală pe tema tezei, Cercul de la Sibiu. Introducere în fenomenul originar.

Ion D. Sîrbu n-a ajuns doctor în Filosofie şi Litere (specialitatea Estetică), dar opera sa, susţinută de o biografie dramatică, nutreşte, cum se vede, numeroase lucrări de doctorat.