În Afganistan au murit doi subofițeri români. Mai de mult. Ei au fost avansați, postmortem, la gradul de sublocotenent. Într-o zi, la știri, am aflat că numele lor vor fi date celor două alei dintre șirurile de containere în care locuiesc militarii români dislocați acolo.
Containerele sunt niște paralelipipede asemănătoare, la rigoare, unor blocuri neterminate, rămase la parter. Atâta doar că aceste containere, cum se știe, stau cât stau, într-un loc, și după aceea pleacă. Adică sunt transportate în altă parte unde este nevoie de ele, dacă armata noastră va mai democratiza țări aflate încă pe pragul barbariei.
Aleile, de obicei, sunt niște căi de acces pentru pietoni, în parcuri. În ultimele decenii, aleile au apărut și printre blocuri. În parcuri, ele au pe o parte și pe alta, în mod obișnuit, arbori. „În lumea nouă începută”, vorba lui Păstorel, ele au betoane pe margini. Pe ele trec azi nu numai pietoni, ci și automobile ori chiar vehicule mai mari. Aleile din parcuri nu au, în general, nume. Cele din cimitirele mari, cum ar fi P
ère Lachaise, Montparnasse ori Montmartre, au nume.
Între blocuri și în cimitire, oamenii trec, aleile rămân. Între containere, însă, aleile trec, la fel cu obiectele care le delimitează. Cât despre amintirea celor doi sublocotenenți postmortem ce să mai vorbim?
Nu sunt deloc sigur că, luate și purtate în cine știe ce mod, cu autocamioane imense și cu avioane pe măsură, aceste containere vor reconstitui, aiurea, aleile din Afganistan. Și că, dacă asta s-ar întâmpla, două alei de containere vor mai purta numele celor doi subofițeri care și-au lăsat viața în Afganistan, pe când cutiile acestea alcătuiau acolo un fel de blocuri retezate pe marginea unor așa zise alei.
Recompensele militare sunt proclamate de ministerul de resort, întotdeauna și în toate țările, cu mare pompă. Dar dacă te uiți mai atent la ceea ce se proclamă, ai tot dreptul să te întrebi de ce atâta caz de mai nimicul făcut pe lângă sacrificiul esențial al oamenilor cărora li se asigură asemenea nemuriri trecătoare.
În zilele noastre, memoria nu mai este la mare preț. E mai bine să uiți. Oamenii noi chiar asta și fac, cu mare succes. Nu mai au timp. Memoria cere timp sau, în orice caz, are o legătură evidentă cu acesta. Or, acum, în secolul XXI, trecut e cel zis cândva al vitezei, timpul este o marfă care nu mai are preț. Nimeni nu are așa ceva, dar nimeni nici nu mai vrea să aibă așa ceva, dacă asta e doar ca să ții minte ce li s-a întâmplat celor dinaintea ta. După ei, potopul, este o deviză proaspătă, aplicată zilnic și ceas de ceas, dar pe care nu o mai rostește nimeni, poate pentru că istoria a compromis-o. Dar în curând va fi și rostită, pentru că, istoria, oricum, nu mai are putere de a impune vreo atitudine față de ceva.
Amintirea subofițerilor morți în Afganistan e deja decedată și ea. Poate că aleile containerelor care le poartă numele mai sunt acolo. Poate că nici camarazii lor nu au fost încă schimbați de alții. Îi mai țin minte, cu siguranță, familiile lor, mamele și tații lor, nevestele sau iubitele. Copiii, prea mici pesemne, încep să-i uite. În fond, cât timp ar trebui să ne amintim unii de alții, după ce unii dispar din raza vederii noastre? În fond, și memoria asta, la ce e bună, domnule? Ne dă ea de mâncare, ne dă ea de lucru, sau „de treabă” cum greșit se spune astăzi? Nu ne dă nici una nici alta.
Dar știți care e deosebirea între un nobil și un om de rând? Aceea că nobilul își cunoaște arborele genealogic până la a nu știu câta generație în urmă, în timp ce omul de rând dacă o mai ține minte pe bunică-sa, în orice caz nu și pe cei dinainte, nici măcar, așa, de pe hârtie. Pentru că asemenea hârtii au numai nobilii. Populiștii de azi vor strâmba din nas: „nobili”? Ce e aia? Într-adevăr, ce-o fi? Memoria? Ce-o fi asta, domnule? Ceva bătrânicios, cum ar spune vreun june, cu dispreț. Ce, parcă pisica mea își ține minte mama? Sau câinii, chiar de rasă? Da, dar stăpânii lor știu de unde vin și cine i-a născut. Dar asta nu e deloc o altă poveste. Lumea e, ea însăși, foarte bătrână, oricât de tânăr s-ar crede fiecare nou născut. Și oricât ar crede el că lumea atunci începe, la nașterea lui.